And then she ruled the night.

This crammy little ol' kitchen is big enough, we didn't have to spend too much time and I just want to not know or know better, I can't decide, I can't believe it, sometimes I just don't want to see, it's easier and I don't really know if I should do something or just let time decide.


It should be time to take on some responsibilities and act as a consequence, but then again I could just sleep it over. Can I be held responsible for the people that I meet? Can I be asked to take care of each and every one of them? To be fair is not the easiest thing in the world, living a fairly honorable life isn't either. I would totally like to be honest to everybody but once more not a lot of people understand things the way I do. I can't be completely myself with you for that would mean over-exposure and delusions, my honesty is my death at times and at least I had the guts to say it. Sometimes you can't even be sure as to whether say something or just drop it dead, if there is any use in complicate your very own existence for the sake of honesty, morals, principles. That must be the secret to all this for when we will figure this one out we will truly rule our lives. Until then it's just a matter of the one we have in front of us.


I'd give all my secrets away but then again wouldn't you? I have nothing to give, I want nothing from nobody just understanding and to not be judged. Do not complicate what is yet so simple, do not fear the consequences of what has not yet happened, do not make the mistake of falling into fantasy when the world is happening around you, avoid being drawn into the whirl of the moment and keep a steady head for everything that comes into your life as to not lose the big picture.

Postul cu numarul 96.

"Like a swift summer rain when the summer isn't even here yet, shock. Not exactly soft, the thunder would scare me and I wouldn't know what to do but in the end it would matter, unlike other things, other people, other places. Maybe if this will ever come near to an end I'll start thinking about the dry-off, y'know, how long will it take me to shake off the rain and dry my clothes... skin... hair... Let it never be over."

Am ajuns pana aici cumva, Dumnezeu stie cum, as fi vrut uneori sa ajung mai departe, alteori sa raman pur si simplu intr-un anumit moment al vietii mele, stuck there hanging, dar am ajuns pana aici si merg mai departe, not matter how the music changes I'll just keep dancing.

Mi-am gatit ceva bun acum cateva zile, iar cand m-am asezat sa mananc numai bine se eliberase si bucataria de persoane. De obicei ma bucur cand am timp sa mananc singura, I really don't enjoy company in some moments, dar acum a fost diferit. Mi-as fi dorit sa fie cineva acolo care sa manance cu mine sau pur si simplu sa stea langa mine. De fapt, stii si tu cum e, nu e vorba de mancat impreuna sau de gatit impreuna cu cineva sau de a avea companie la masa ca, pana mea, e misto.. e vorba despre a avea pe cineva in viata ta caruia sa-i pese de faptul ca tu gatesti, sau te plimbi, sau speli vasele, sau ca vrei sa dormi, te asculta cand ii spui "am nevoie la toaleta" (da, suna ridicol, dar e cotidian), si poate nici macar despre asta nu e vorba in totalitate, ci despre o persoana care e atenta la tine intr-un mod placut, subtil, insesizabil, care nu trebuie nici macar sa se uite catre tine ca sa stii ca, de fapt, stie in ce mod energia ta se unduieste prin camera, stie cu aproximatie ce-ti trece prin minte, nici macar nu trebuie sa te bage in seama, si viceversa, pentru a simti ca e acolo. O persoana la egalitate, de care nu ai nevoie, dar alaturi de care poti fi tu insuti si alegi sa stai de bunavoie. E un acord tacit de cele mai multe ori, una din cele mai frumoase chestii din cate ti se pot intampla.

Da, e un post despre a fi singur, a-ti simti un spatiu al sufletului gol si privat de voiciune. Cred ca de aceea a lasat Dumnezeu pe Pamant mai mult decat am avea nevoie poate fiecare, pentru a putea alege si pentru a fi deplini in mai mult decat un singur fel.

Nu am nevoie de tine. Nu te vreau. Asta face totul cu atat mai intens. Si mai frumos.

"Am renuntat sa mai cred ca ziua de maine va fi mai buna." le spuneam si ei ascultau cu deznadejde, spuneau ca sunt depresiva, spuneau ca am incetat sa fiu optimista.

Tu crezi ca ziua de maine va fi mai buna? Inseamna ca nu ti-e bine astazi, inseamna ca iti traiesti viata asteptand doar. M-am saturat de suferinta altora atat de tare incat atunci cand mi te plangi iti dau doua palme, fara explicatii, iar daca intelegi inseamna ca n-ai ajuns la varsta asta degeaba. Daca nu, inseamna ca mai ai drum lung de parcurs.

N-am avut niciodata o perioada in care sa chiar realizez cat de neesentiale sunt majoritatea lucrurilor. O epifanie nu trebuie trecuta cu vederea, niciodata, iar beneficiile trebuiesc fructificate cat mai repede posibil. 

Opreste-te pentru o secunda si intreaba-te: ce anume doresti sa faci cu viata ta? Ce te impiedica sa iti urmezi visele? O fi acea obligatie pe care o simti fata de oamenii din jurul tau, fata de asteptarile lor? Chiar crezi ca indeplinindu-le asteptarile te va satisface in final? Trezeste-te, n-ai sanse. Trebuie sa fie astazi.

The misuse of colors

Vorbeam eu asa cu un prieten intr-o noapte din multele nopti pierdute,  si meditam asupra nemuririi sufletului, ma rog, si incep dintr-o data sa delirez spunand:

“I feel old, I’ve realized yesterday that I’m only 20, but I feel like 100 years old. My soul has seen so many colors and has yet to see twice as many, and I’m only 20… I’m a brat.. but I don’t feel like one! I must have a big brain to fit so many memories…does anything I say make sense?”

Colors… culori… folosim culorile pentru a ne delecta privirea, pentru a vopsi un scaun vechi de scartaie lemnul doar cand il muti dintr-o parte intr-alta, pentru a ne masca imperfectiunile de pe fata, pentru a ne colora desktopul fiindca deh, e placut privirii, cand de fapt, truth be told, tu nu-l privesti de doua ori intr-o zi fiindca esti prea ocupat sa mai vezi detaliile. Cu ce? Nici tu nu ai habar la sfarsitul zilei, cert este ca ai facut ceva in cele 15 ore de stat treaz.. Folosim culorile sa manipulam, sa influentam, sa atragem sau sa respingem cand cream reclame, pachete de tigari, alimente, masini, obiecte... dar in final de acolo nu ne ramane nimic, plecam mai departe cu mana goala, fiindca le folosim for all the wrong reasons.

Ai vazut vreodata culorile lumii, ai vazut cat sunt de frumoase? Obervi vreodata cate iti scapa, cum pare ca o persoana ce a trait jumatate din experientele tale stie mai multe despre viata decat tine, iar alta care a trait de doua ori mai multe stie de trei ori mai putin decat tine? Ei au vazut culorile. Just to think about it all and it’s mind-blowingly beautiful. Ce culoare are vara aceea cand erai pe plaja cu prietenii, fiecare cu berea in mana? Sau seara aceea cand ti-a intors spatele si a plecat? Sau ce zici de ziua aia cand ai mers prima oara cu avionul, sau cealalta cand ti-a reusit prima mancare gatita? Cam asa arata culorile lumii.

Ce culoare are viata ta? Cate culori ai vazut anul asta?

You haven’t seen anything in your life if you haven’t seen the colors of the world.

(Nota: acest articol a fost scris de dragul de a nu pierde ideea, dar conditiile in care a fost scris sunt jalnice, asa ca recomand extragerea esentei si scuzarea proastei exprimari artistice.)

Paradise...

Dubiul. Indoiala. Incertitudinea. Instrainarea. Izolarea. Singuratatea. Exilul.


Exilul presupune singuratate care poate deriva din izolare fiindca te simti instrainat datorita incertitudinilor care deriva din indoielile pe care le-ai simtit in momentul in care ai descoperit intaia oara dubiul.


Vezi tu, e doar o insiruire de cuvinte cu o mare legatura intre ele, caci Subtilitatea cu care se intortocheaza aceste notiuni, derivate pana la urma, intr-o panza densa ce te poate inalta pe cele mai abrupte culmi ale cunoasterii de sine, a intelegerii lumii ce te inconjoara la un nivel subconstient magnific, constitutiv, va face orice fiinta cognitiva de pe suprafata Universului sa tremure de frica, sa se prabuseasca, sa se simta neputincioasa si complet dezorientata in fata unei asemenea minunatii. Cu totii avem nevoie de fiecare din aceste stari, aceste cutremurari, pentru a putea vedea mai departe de ceea ce credeam ca suntem, in interior, si pentru a fi mai constienti de ceea ce ne inconjoara urmatoarea data cand iesim din casa si intalnim ochi ai unor straini ce ascund povesti la fel sau poate mai dureroase decat ale noastre, sau, poate, mai fericite. Fiecare duce o lupta grea, nu vei intelege niciodata asta decat privind catre tine, iar apoi, poate, mai departe.


Cum te astepti sa fii unic, sau macar (daca te multumesti cu asta) sa fii vazut ca fiind unic, daca tu nu intelegi aceste reguli fundamentale ale sufletului tau, reguli grele de tipul "primesti testul, apoi ti se spune lectia"?

Si asta e Vitae si asta te invata ea, cum sa le faci pe toate pe un fundament solid, plin de incertitudini (gauri), cu intelepciune derivata din dubii (franturi), dar pe care vei sti mereu cum sa pasesti pentru a-ti proteja picioarele.


Singuratatea. Singularitatea. Exilul. 

Si-apoi a fost frica...