M-am trezit azi de dimineata cu cea mai ciudata senzatie. Senzatia de apartenenta, si n-as fi stiut sa mi-o explic daca nu erai tu, paznic al noptii mele. Imi veghezi visele, imi umpli noaptea, din cauza ta nu dorm eu, din cauza ta nu mai am liniste... e totul din vina mea. Am inceput mai demult sa sper ca se poate mai bine, si uite ca se poate si inca cum! Dar mai ramine inca un loc gol in cosul pieptului ce intr-o vreme adapostea atit de multa iubire incit sa inghita lumea, iar acum e... ca un ou spart. M-am pieptanat ieri de doua ori in fata oglinzii din baie si am vazut iarasi prin oglinda, imaginea mea nu mai era, deci n-ar fi avut rost sa mai privesc oglinda. Nu stiu ce sper sa gasesc acolo de cite ori ma uit sa vad ce lipseste, ce e in plus sau ce a ramas la fel. M-am ambitionat sa pastrez tacerea, privand astfel multa lume de prezenta mea, lasind astfel un loc gol unde odata erau zapada si coacaze, soare si biciclete. N-am stiut insa sa le smulg amintirea mea din memoriile pline de praf, invechite de cei ce au venit si au plecat inaintea mea, de cei ce le-au umplut cazierele, sau si le-au umplut singuri, sau de cei ce le-au furat inocenta. Stiu cum e sa nu mai ai nici macar paharul de suc de portocale zilnic sau sa renunti la vise de dragul tiriitului cotidian pe strazile orasului doar pentru a avea un motiv sa te trezesti dimineata. Ceasul desteptator nu stie nimic, el doar ma cicaleste dimineata de dimineata, imi aduce aminte de ceea ce am de facut, el nu e ca tot ceea ce am stiut vreodata, el e pur si simplu inconstient de tradarea ce o executa asupra lumii mele onirice. In vasta geografie a sufletului prefer sa pastrez urme de vid pentru a-mi reaminti de ce prapastiile sunt utile in momente de maxima monotonie, prefer sa pastrez dealuri, munti si lacuri, prefer sa nu darui harta acestuia nimanui caci nu mi-ar ierta-o niciodata. Iar cind momentul cel de prisos vine pentru a-l trai cu constiinta curata te trezesti dintr-o data speriat si debusolat, de parca ai fi cintat toata noaptea impreuna cu sticla de bautura iar soarele diminetii tocmai iti sfisie retina obosita. E abia atunci cind tectonica sufletului se schimba, se reaseaza, placile de diferite culori, texturi si idealuri tind sa se suprapuna, iar tu preferi sa nu mai intelegi nimic. Dar aici intervine cea mai grea parte, cea care zboara cu tine deasupra cutremurelor - asteptarea. Fiindca deseori ajungi in momentul in care cea mai buna miscare pe care poti sa o faci e aceea de a nu te misca deloc din loc, ci doar sa astepti.
Lucruri facute de om - extraordinar de complexe, avansate, calculate, scrise in poezie, proza etc, rasturnate, puse drept, pe orizontala, pe verticala, suspendate, ingropate, care zboara, care zboara pe pamant, care zboara in apa... nimic. Nu conteaza nimic. Nu avem nimic. Alergam zilnic in stanga si-n dreapta pentru a ne asigura o existenta - cei tineri pentru un viitor luminos, cei mai putin tineri pentru un prezent stabil. Multi dintre noi ne consideram speciali, profunzi, diversi de restul lumii si cu toate astea facem exact aceleasi lucruri ca restul lumii, avem multe din valorile acestora, ne limitam sa gandim doar cat trebuie, sa ne fie bine dar prin metode usoare, sa adunam cat mai multe amintiri, cat mai multe obiecte pe care le consideram de valoare. Cum spunea un vers dintr-o melodie "Vama veche" - Fericirea este imposibil de ajuns, dar in cautarea ei merita sa alergam toata viata. Cum se spune, impactul te omoara, nu cazatura.
Lucruri obtinute usor ... viitor in care sa avem de toate, si de cele care nu ne trebuiesc. Unii se plang ca trebuie sa depuna efort pentru a avea in viata, pe altii nu-i deranjeaza. Mereu am spus ca as fi dispusa sa fac eforturi mari pentru a obtine ce vreau, avand in vedere ca ma consider una ce nu a facut eforturi in viata. Dar... cred ca eforturile mele sunt acelea de a iesi la lumina, de a vedea adevarul, de a patrunde in lucruri. Vreau ... sa stiu ... mai mult ... dar ... nu inteleg de ce lumea imi este impotriva. De ce cand eu deschid gura in momente de contemplatie toti se sperie de mine sau prefera sa nu discute. Parca am avut momente in care m-am simtit si marginalizata din cauza aceasta; parca m-a si batut gandul sa gandesc simplu dar parca, doar PARCA asta faceam de la inceput. Aceasta chestiune ridica o intrebare foarte interesanta: de ce cand ni se prezinta un fapt foarte simplu nu il putem accepta? Ma refer si la mine in acest caz. Desigur, totul este posibil, accept asta dar frica de a "lua teapa"(n-am gasit alta expresie mai descriptiva) este destul de puternica incat sa ma faca sa nu iau in considerare unele din aceste cazuri cand imi sunt prezentate, iar pe altele, ma hazardez sa spun ca majoritatea, le iau in considerare chiar daca nu arat acest lucru. Sec, nu? Unde ne duce materialismul ... fiindca, desigur, camuflarea unui gand, a unei impresii de acest gen, deriva din materialismul din noi: sa nu vada lumea ca mai si gandim mai departe decat stiu ei ca dupaia ne considera ciudati si nah avem o reputatie de aparat. Desi nu ma regasesc in acest grup (ma cert des cu persoane pe teme de gen) prefer sa ma includ deoarece consider ca suntem toti oameni si toti facem la fel intr-un anumit moment, nu? Poate am facut-o si eu, fara sa-mi dau seama macar.
Lucruri simple ... materialism ... simplicitatea mintii ... uitarea care ar trebui sa ne sperie in schimb o vedem ca pe un scut impotriva amintirilor dureroase. Am uitat sa fim optimisti intr-un fel realist, am uitat sa ne uitam spre stele pentru a vedea ce pozitie ocupam in Univers, am uitat de marii filozofi care ne-au avertizat probabil in privinta evolutiei societatii noastre si care ne-au dat explicatii bazate pe o gandire sanatoasa a cum e lumea in jurul nostru si pe ce principii se bazeaza.
Ce tristete... dar intelege cineva ce vreau sa spun prin articolul asta? Nu-l consider timp pierdut indiferent de raspuns, dar as fi curioasa ... fiindca omul e curios ... dar nu mereu in ce trebuie.
Traim fizic si avem impresia ca traim si sentimental. E doar o impresie, un amalgam de sentimente aparent puternice deoarece multi dintre noi nu mai stiu masura puterii, in doua cuvinte - doar iluzii. Ne complacem intr-o viata in care uitam sa ne intrebam "dar eu maine de ce ma trezesc de dimineata?" si sa incercam sa dam un raspuns serios, nu unul in gen "trebuie sa ma duc la scoala", "trebuie sa merg la lucru", "trebuie sa fac X chestie"... fiecare din aceste raspunsuri ridica o alta succesiune de intrebari "ce castigi tu personal cu asta? averi, intelepciune? de ce faci toate aceste lucruri zilnice? care le e scopul? cu te alegi cand mori?"
De ce gandesc asa? Fiindca de aici incepe intelegerea lumii in care traiesti dar mai presus de toate, asa ajungi sa te intelegi personal, de dinauntru afara, nu invers. Intelegand care e pozitia ta in lume, ajungand sa-ti cunosti capacitatile in toate domeniile intalnite de tine pana in prezent vei reusi sa faci pace cu tine insuti, sa ajungi la un echilibru.
Ma mir uneori cum de functioneaza societatea asa si nimeni nu spune nimic sau nu actioneaza cum ar trebui... inaltam valori complexe zilnic pe culmile intelepciunii, dar nu stim nimic. Nimic.
