Saturday, February 14, 2009
Paradox
Oricum, ajunsa aici am incercat sa ma integrez in societate si eu, ca tot omul, si dupa vreo luna de incercari de socializare cu colegii mei de clasa la un nivel mai inalt de cel superficial, mi-am dat seama ca anul meu scolar se va desfasura stand intr-o banca si vorbind foarte rar in timpul orelor, facand nimic in practica, dar in teorie facand atitea! In fine, trecem si peste asta si ajungem la familia care ma gazduieste. Nu este o familie adevarata din punctul meu de vedere deoarece, din pacate, in afara de mama, Antonella este si vaduva, deci Lorenza si Salvatore sunt orfani de tata. Dar in plus de asta, Salvatore este plecat in Statele Unite cu AFS-ul, deci in casa raman Lorenza si Antonella. Ok, ne putem obisnui, in fond eu am locuit mereu cu persoane putine in casa, maxim 3 pt a ma exprima in termeni exacti.
Am inceput analiza psihologica a subiectilor casei, dar aceasta analiza nu m-a dus foarte departe decat dupa Craciun cand, odata stabilit ritmul meu mental si odata ce reusisem sa ma conving ca repaosul total in care mi-a intrat creierul nu este cauzat de prostia si tampenia cu care credeam ca am fost dotata, am inceput sa analizez cu adevarat comportamentul persoanelor cu care locuiesc. Situatia este urmatoarea: convietuiesc sub acelasi acoperis, dar ignoranta predomina atmosfera; Lolly si Anto se cearta cam de 2 ori pe zi din motive sustinute de amandoua cu argumente mai mult sau mai putin valide, ca de exemplu Lolly zice mereu ca ajuta in casa cand Anto ii reproseaza ca nu face nimic; eu tind sa fiu de acord cu Anto avand in vedere ca Lolly nu face intr-adevar nimic in casa... sau daca face, nu face pana la capat si/sau de buna calitate (k-lumea adica). Deci si diferentele de opinie primeaza, ca urmare a ignorantei. Mai apoi, Anto este tipul de mama delasatoare care spune zilnic fraza "lasa ca facem mai tarziu", iar de aici ies polemici intre noi doua, fiindca eu sunt de principiul "facem acum fiindca mai tarziu nu mai face nimeni nimic", si tind sa cred ca am mai multa dreptate decat ea. Dar Anto este si tipul de persoana copilaroasa, in sensul ca viata a invatat-o intr-adevar sa gandeasca bine pentru familie, dar personalitatea ei este adesea dominata de incapatanare, fixuri, iar mintea ei este adesea preocupata de lucruri marunte. Nu este o acuzatie aceasta, deoarece aceste lucruri care pe mine ma scot din sarite sunt ca un fel de autoaparare a creierului pt a nu intra in colaps din cauza stresului de zi cu zi si un mod de a se detasa de lumea din exterior. Partea buna a ei este in schimb spiritul mamesc cu care este dotata si intelegerea fata de proprii copii si de mine in situatia in care nu se intalneste cu fixurile ei.
Lolly in schimb este persoana care e convinsa ca are mereu dreptate, ceea ce eu nu suport; are principii bazate gandirea in care are atita incredere, dar deseori aceste principii sunt eronate. Partea rea este ca nu accepta ca a gresit, ceea ce mi se pare o tampenie totala, dat fiind ca principiile mele se bazeaza pe experienta mea de viata de pana acum si pe ceea ce am cules bun de la mama mea, dar si rau. In orice caz, eu cu Lorenza ma inteleg pana la nivelul de superficialitate si nevoia de convietuire, nimic mai mult, iar cu Antonella mult mai bine, fiindca e mai usor de discutat cu ea si, spre deosebire de Lolly, e o persoana foarte sociabila.
In concluzie, nu indraznesc sa devin emotional dependenta de aceasta "familie" deoarece in final as ajunge sa fiu tot atit de crizata ca si Lorenza sau tot atit de delasatoare ca Antonella. Dar ma bucur ca am ajuns aici, in aceasta casa, fiindca sunt atitea de invatat despre cum sa fii si cum sa nu fii in diferite situatii si sunt atitea de invatat despre cum sa ai un raport echilibrat cu copilul tau. Mai mult decat atit, am vazut in mine acel altruism, am vazut ca pot face lucruri fara sa astept ceva in schimb, aici referindu-ma la scoala...si cred ca am invatat sa fiu mai putin naiva, chiar daca pe moment imi vine sa cred ce mi se zice. Mai sunt norocoasa si din alt punct de vedere: cum sunt ele, Anto si Lorenza stiu sa dea multa iubire, chiar daca nu inteleg persoana de langa ele; pot fi dulci ambele, Anto mai mult decat Lolly, dar amandoua imi vor binele. Ma distrez cu amandoua cand se iveste ocazia si sper sa le raman ca o amintire placuta dupa ce plec si sa le lipseasca macar ceva de la mine, sa las ceva in urma mea.
Wednesday, January 28, 2009
A special kind of Us
And I watched my chocolate girl swaying her body across the room. Chocolate hair, chocolate skin, chocolate deep eyes... and a sweet voice that's singing one of my favourite songs. "She's not one of us" I dare to whisper to my consciense, although I know it won't listen to me... just because it has its own ways.
"How many times have I told you not to play with people's sight?" I say to her in a soft and rather appealing voice.
"Many times" she answers me in a small, shivering voice, soft as a petal and light as a bird's joyful song in the full summer season.
"Then why do you still do it?" I ask her a little bit more serious this time, even if I know very well that the only thing she'll do is sweep across the floor a little more, with her light-sounded paces. Oh God, I can't even hear her steps clearly. They're like soft background music in a wild scene of fighting panters.
"Because I know they like it, all of them... It's like romantic poetry to me...written by a poet that's never been in love - both soft and gentle and deep.. but shallow at the same time, unable to express those feelings as he has never met them. I felt pretty often that I should stop, but their awed gaspings make me chuckle... a thing that rarely happens to me." She tosses her silk hair back and forth to massage her naked back while she sighs in recent.
"It's true, you're not much of a laugher... but you do smile an amazing smile. You should be very grateful for that." I take another sip from the black cup that holds my tea. Tea helps me think clear, it relaxes me as well. I sigh in the slightest pain... her pain - the one that wore off a long time ago anyway.
"Yes... but what is life without laughter? What is eternity without you? How can I be grateful for something I didn't wish of? I always wanted to laugh as healty as you do... but all I get from myself is a poor chuckle. Funny, isn't it?..."
"What...?"
"That the reasons why we were born are unknow to us... and the reason why I'll be still young when you'll be passing away ...are cruel as a man executed slowly...painfully..."
"Why do you speak to me of such things?... Why do you think such things? Enjoy the moment, it's the only sure thing we have." Desperation was starting to take over me as I considered what she had just said. I didn't want to remember... I didn't want to know. I just wanted her, for as long as I could...for as long as we could...
She faced me, her eyes staring, her face blank. Even if her skin was coloured and her body was smooth-lined, she now became hard as a rock, her skin turned white, her lips curled into a crooked smile... then she approached me...
I smiled at her - a forced smile - not willing to give in to my real feelings. I knew she couldn't do that, she changed her skin color every time she felt something new. She could pe brown as the coffee's colour when you poured milk in it, or white as paper or as snow, anyway both as sharp-edged and frosty-looking...and feeling.
I knew then that despair had tooken over her too... I knew she wanted me forever from the way she was approaching me, with sharp, but at the same time liquid moves, possesion and desire burning in her now water-clear green eyes. Her lips uncurled, her hands reached out, her neck touched mine and, for a moment, we were the Alfa and the Omega reunited, the Beggining and the End forming an unseparable circle. She bent her head back in an abandoning kind of move... and I pressed my lips to hers, letting my flow of energy take over her body while her flow of stillness took over mine.
We were reunited... at last....
The burning fire of my lips melted my white chocolate beauty... leaving me with the smooth linger of her lips on mine...
I was brought to reality by my mp3 who was playing that same song that the girl in my dreams used to mumble... the bliss chime...
Thursday, December 25, 2008
And so this is Christmas
Qualcuno mi disse oggi che si terrà il 29 Dicembre libero per me, per andare a pattinare.. non sono sicura di questa promessa (infatti aveva detto "prometto che..etc") ma anche se questa promesa verrà rotta, non fa niente, sono abituata xD.
Comunque... il mio punto di vista è il seguente: perchè per Natale e Capo d'Anno facciamo promesse che poi dimentichiamo oppure non le teniamo? Perchè è bella la tradizione oppure perchè è bello mentirci che diventeremo più buoni nel prossimo anno? Dopo la festa del 31 Dicembre comunque facciamo le stesse cose.. è un fatto generale. Non ho visto mai il Natale così commerciale come quest'anno, non ho sentito mai così forte l'assenza dello spirito di Natale.
Forse per la maggior parte della gente con cui vivo oggi le cose che stò pensado mo sono delle sciochezze, ma invece no, questo è il Natale per me adesso, questa è la realtà secondo me.
Sarebbe una bella cosa di vedere di nuovo il Natale non come una festa obligatoria, ma come una cosa che facciamo con piacere, ed il Capo d'Anno come un nuovo inizio, cioè ciò ch'era prima.
Vabbè, basta fare dei complimenti alla festa di Natale del presente, auguro un Buon Natale a tutti, un Anno Nuovo pieno di sorprese(perchè non possono capitare tante cose buone a tutti, anche se le auguro con tutta l'anima) e poi... niente...
Spero che avete avuto un bel Natale quest'anno e spero che il mio discorso sia almeno leggibile :P
Wednesday, November 26, 2008
Timpul

Ho visto stassera qualcosa che non mi aspetavo vedere... avevo delle idee disordinate, ma non pensavo che una frase così semplice me la poteva ordinare in una fretta così grande...
"..penso come passa in fretta il tempo". E' come qualcuno mi aveva letto i pensieri.
Stavo sul balcone 20 minuti fa... ho odorato l'aria fresca della sera, come ogni sera, ma l'odore era diverso..non sentivo più l'odore freddo e solitario dell'inverno, invece sentivo un odore sporcato, ma non capisco perché. Forse perché anche io ho cambiato atteggiamento, ma di più perché questa sera non è una sera banale, questa sera io scrivo da tutto il cuore sul blog, vorrei scrivere milliaia di pagine con i miei pensieri nella speranza che qualcuno le vedesse e se ne acorse che Io sto qua, sognando quando non ci stanno altre cose più importante da fare, quando sento che sono da sola anche se ci sta un sacco di gente intorno a me... Forse perché, come mi ha detto un "amico" l'altra sera, devo pensare diverso, ma devo sentirmi di pensare diverso. Adesso ci stò, adesso sento che si può fare, anche se no immediatamente, ma si può fare.
Ti ringrazio, Pensiero Nero, per avermi disturbato tanto tempo. Ho avuto bisogno di quasi 3 mesi per rendermi conto verramente che la vita non è tutta rose ma non è ne anche nera come il ciello primo della tempesta. La vita semplicemente è, e se noi non possiamo fare qualcosa di bello con lei, allora chi può farlo? Io vorrei assai trasmettere questo pensiero sublimo agli altri, ma purtroppo non c'è nessuno ad ascoltarmi, forse perché io penso un pò più nel fondo delle cose, mi piace sapere che c'è dentro, e anche se ci provo tantissimo e scopro tante cose nascoste fin'ora, non riesco mai a trovare veramente una constanza alla vita ed alle cose che l'accompagnano. Forse con questo io assomiglio la vita...perchè non siamo constante in nessuna cosa e colpiamo all'improviso.
Grazie cara per essere con me, queste parole sono nella tua onore, e credo ce il tuo scopo nel'esistenza umana è di farci svegliare, di farci avanzare sulla scala della spirtualità e maturità dell'anima.
Friday, November 7, 2008
I remember you
Cat ai crescut. Doamne! Cat am pierdut… ce am pierdut… acesti 2 ani in care te-ai maturizat pastrandu-ma in inima ca pe un strain, ca pe o persoane care nu trebuie neaparat bagata in seama, doar cand ne gandim cat rau imaginar ne-a facut. Si pana la urma… ce ti-am facut eu vreodata? Am decis eu in locul altora? Am tinut eu inchis pe cineva in vreo carcera si acum nu-mi mai amintesc? Ufa… nu e drept. Oricum, sper ca peste vreo 2 ani sa-ti dorest sa ma vezi asa cum mi-am dorit eu in ultimii 2 sa te vad, fara rost insa, fiindca daca te vedeam, mai rau faceam. Cine stie daca ma scuipai in fata, ma priveai cu dispret sau nici macar nu ma bagai in seama. Suportam oricare dintre variante, doar ca nu mi-ar fi venit sa cred, sau n-as fi vrut sa accept.
Ca mai aveam cate ceva in ochi cand vedeam cate o poza cu tine, asta e altceva, ceva ce tine de trecut, dar ca acum am ceva pe suflet cand vad cate o poza cu tine, cand stiu ca am vorbit cu tine, dar in van, fiindca si acel dialog l-am avut cu rugaminti. Mie imi trebuie sinceritate, nu rugaminti.
Dumnezeu stie ce a fost mai bine de facut, ma bazez ca tot El ii va da prilejul micutei mele sa se intoarca la mine… sincer…
In fine, concluzand o altra minunata polemica despre sentimente fara rost, sunt pregatita sa deca seara incheiata, trecutul aruncat intr-un colt pana cand va fi momentul sa-l iau la rost si sa-i peticesc gaurile, iar gandurile… ei bine, gandurile le cititi voi!