Caci eu nu prea pot fara a ma gindi ca o definitie acceptabila in ultima vreme nu-i gasesc. Ma simt pierduta, in deriva, nu ma pot concentra pe nimic, totul in jurul meu pare atit de mare... incit ma nimiceste, ma striveste si parca ar urmari sa ma sufoce. Nu mai suport sa stau in fata calculatorului, imi ia din libertate si simt asta ca pe o lesa cumva. Dar uneori I must.
Unde sunt vremurile mele de glorie? Unde-au disparut asa? Parca erau acum putin timp... acum monotonia le-a luat locul, iar aventura a disparut cu totul. Cred ca mi-am gasit dependenta: nevoia de aventura. Am rabdare pina cind aceasta va veni din nou, sau voi avea eu dispozitia necesara pentru a o crea, pentru a-mi pompa din nou elixirul Vietii in vene.
Fiecare zi se scurge scirbos catre un nou apus. Este Apusul mult asteptat, iar eu sunt fanul cel mai infocat. Datorita inertiei vietii de pe parcursul primaverii, tind sa cred ca renasterea e asteptare, stagnare, accelerare, in aceasta ordine, caci eu simt sa stagnez, iar asta ma dizolva parti launtrice, dupa ce am acceptat asteptarea. Accelerarea imi lasa gura apa si stiu ca foamea-mi va fi stavilita odata si-odata, deci am rabdare. Eu sper, caci speranta n-are forma si nici culoare, deci e universala prin definitie. E usor de intretinut cu o cantitate minima de optimism.
Am ajuns in perioada in care ignoranta presupune efort si nu-mi dau seama de ce anume. Era atit de frumos cind puteam topai de colo-colo fara pic de energie consumata in van, puteam a-mi mentine starea de zbor intr-atit incit sa ajung din nou in pat seara, multumita de faptul ca nu eram nevoita sa dau explicatii. Acum am ajuns sa trebuiasca a-mi da explicatii pina si mie insumi...
Am ajuns rau, de unde eram, but better days are coming and life is still great... I just have to believe that.
No comments:
Post a Comment