On my way to extinction

E ora 2 si am intrat in bloc chiar la timp, inainte ca ploaia sa inceapa sfasietoare sa urle in noapte, eliberata de noptile caniculare ca o fecioara eliberata de indoieli. Eram cu Ea, radeam ca nu aveam cheie sa intram in casa. Si a inceput, draga de ea, ploaia, sa faca galagie, sa ne arate ca e mai puternica. Tocmai de aceea am avut puternicul impuls de a iesi afara si a ma opri acolo, in locul cel mai expus, a ma aseza pe asfaltul aflat la capatul rabdarii in genunchi, ghem, si a ma lasa purtata la voia intamplarii de fenomen. Cum zicea melodia, I'll do my crying in the rain. Si cat as fi vrut sa fac asta. Dar eram cu ea, asa ca totul s-a petrecut intr-o lume paralela, a mea. E pacat ca am ajuns sa ma pricep atat de bine in a face asta... fara ca Ei sa observe. Si nici macar nu stiu de ce as fi facut-o, probabil au unii dreptate cand spun ca e adolescenta, sau probabil am eu dreptate cand spun ca adolescenta e un domeniu total separat. Ma consider un om normal, doar ca ma compar cu media de varsta pe Romania ceea ce nu e tocmai ... bine, sa zicem. Dar daca nu ma pot compara cu media de varsta a tinerilor ... aici deja e un fapt ce nu ma mai priveste in mod direct.

Am realizat un lucru important astazi: inainte ma puteam bucura de lucrurile simple asa cum ma bucuram de cele mari, de aceea imi permiteam sa fiu nebuna fiindca daca era sa pierd ceva, pierdeam totul sau nimic; dar m-a ajuns din urma vremea in care ar trebui sa realizez ca sunt momente in invalmaseala asta in care lucrurile simple ma tin in loc si nu sunt de ajuns, iar daca vreau sa fac vreo miscare in vreo directie oarecare, trebuie sa fiu constienta ca nu-mi mai permit sa risc in stil 'totul sau nimic'. Asta ... doar daca vreau. Si trebuie sa decid repede daca vreau si ce anume vreau.