Am plecat ieri cu autubusul 15, ca in fiecare zi, de la scoala. Dar inainte am mers si pana-n mall, ca fetili. Cautam naiba stie ce. Important e ca mai aveam ambitie sa caut ceva. Era sec in autobus, stii? Asteptam ceva, dar am renuntat vazand ca orice stare as avea, autobusul tot pe acelasi traseu va merge, trenul tot va fluiera, taxi-urile tot vor trece pe galben, iar sirenele ambulantelor tot atat de tare vor cutremura bulevardele. E o senzatie stranie, sa-ti dai seama ca unele zile sunt pur si simplu de carton, uscat si sec, zgarios, abraziv aproape. Prin acea senzatie nu trece nimic, nici macar cea mai luminoasa raza de iunie, cel mai duios zambet de prieten, cea mai dulce mangaiere de mama. Mi-am facut curaj sa privesc dincolo de pelerina de carton ce acoperea ziua si nu am vazut mare lucru, caci privirea-mi era deja prea absorbita de oras. Imi furase sufletul pentru cateva minute. Parca nu mi-a lipsit, ca si cand n-ar fi fost niciodata acolo, iar cand l-am primit inapoi i-am spus "did you enjoy the ride?"
And the cardboard day crippled into tiny bits of plastic tears that climbed up my cheek and filled my eyes with the reality of emptyness. Dream on, baby, dream on.
No comments:
Post a Comment