Numb

Am plecat din Italia intr-o dimineata insorita, Universul ma vroia acasa. Am plecat din Italia intr-o zi insorita, toata fiinta imi striga "e momentul, du-te". Am plecat din Italia intr-o zi insorita ce prevestea frumosul inceput al unei povesti de dragoste. Eu cu mine. M-am indragostit de mine si de ce am descoperit ce pot face, pot schimba lumea daca vreau, pot alerga tot zidul chinezesc in maxim 1 ora. Ce romantic scriu, ce jalnic, nu ma consider romantica, doar talentata in ale cuvintului. Da, suna arogant, asa si trebuie sa sune pentru a avea rezonanta si credibilitate.
Am deviat... unde ramasesem? A, da. La partea cu secretul puterii mele interioare. Numbness-ul a avut o contributie importanta, m-a tinut stabila multa vreme, mai mult decat as fi vrut. Am zis ca am curaj sa infrunt orice si uite-ma in fata unei dileme: to breathe or not to breathe? Daca aerul meu ar fi fost aici, as fi respirat usurata, as fi actionat liber, n-as fi apreciat probabil destul. Dar asa sunt eu, gasesc mereu ce e mai greu de atins. Si cand gasesc ceea ce caut parca mi se face frica, frica de mine, de cat de jalnica pot fi cand infloresc. Ah, nu, eu infloresc mereu, dar este o parte ce s-a inchis in boboc la un moment dat, boboc frumos cu secretul bine pus deoparte, bine prafuit incat sa nu isi dea nimeni seama ca e de fapt acolo, sub nasul lor. Nu fac intentionat, asa sunt eu doar. Simplu, este?
Te rog ceva doar: daca esti dispus sa risti sa ma faci sa rad, sa traiesc, sa simt ceva, orice, atunci macar anunta-ma si pe mine sa stiu ce ma asteapta dupa ce realizezi ca de fapt e prea mult pentru tine si ca de fapt acum iti masori adevaratele puteri.
Cred ca de aceea sunt aici, ca ei sa vada cat de adanc pot merge cu sufletul. Cine ajunge pina la fund (care nu sunt convinsa ca exista) este norocosul castigator al unei imparatii imense... imense...

Don't take me as a joke, don't make me feel I can actually live, don't remind me that I really have the right to. Don't make me pitty myself, it's kinda' cruel you know.