Wednesday, November 3, 2010

Tectonica unei idei


M-am trezit azi de dimineata cu cea mai ciudata senzatie. Senzatia de apartenenta, si n-as fi stiut sa mi-o explic daca nu erai tu, paznic al noptii mele. Imi veghezi visele, imi umpli noaptea, din cauza ta nu dorm eu, din cauza ta nu mai am liniste... e totul din vina mea. Am inceput mai demult sa sper ca se poate mai bine, si uite ca se poate si inca cum! Dar mai ramine inca un loc gol in cosul pieptului ce intr-o vreme adapostea atit de multa iubire incit sa inghita lumea, iar acum e... ca un ou spart. M-am pieptanat ieri de doua ori in fata oglinzii din baie si am vazut iarasi prin oglinda, imaginea mea nu mai era, deci n-ar fi avut rost sa mai privesc oglinda. Nu stiu ce sper sa gasesc acolo de cite ori ma uit sa vad ce lipseste, ce e in plus sau ce a ramas la fel. M-am ambitionat sa pastrez tacerea, privand astfel multa lume de prezenta mea, lasind astfel un loc gol unde odata erau zapada si coacaze, soare si biciclete. N-am stiut insa sa le smulg amintirea mea din memoriile pline de praf, invechite de cei ce au venit si au plecat inaintea mea, de cei ce le-au umplut cazierele, sau si le-au umplut singuri, sau de cei ce le-au furat inocenta. Stiu cum e sa nu mai ai nici macar paharul de suc de portocale zilnic sau sa renunti la vise de dragul tiriitului cotidian pe strazile orasului doar pentru a avea un motiv sa te trezesti dimineata. Ceasul desteptator nu stie nimic, el doar ma cicaleste dimineata de dimineata, imi aduce aminte de ceea ce am de facut, el nu e ca tot ceea ce am stiut vreodata, el e pur si simplu inconstient de tradarea ce o executa asupra lumii mele onirice. In vasta geografie a sufletului prefer sa pastrez urme de vid pentru a-mi reaminti de ce prapastiile sunt utile in momente de maxima monotonie, prefer sa pastrez dealuri, munti si lacuri, prefer sa nu darui harta acestuia nimanui caci nu mi-ar ierta-o niciodata. Iar cind momentul cel de prisos vine pentru a-l trai cu constiinta curata te trezesti dintr-o data speriat si debusolat, de parca ai fi cintat toata noaptea impreuna cu sticla de bautura iar soarele diminetii tocmai iti sfisie retina obosita. E abia atunci cind tectonica sufletului se schimba, se reaseaza, placile de diferite culori, texturi si idealuri tind sa se suprapuna, iar tu preferi sa nu mai intelegi nimic. Dar aici intervine cea mai grea parte, cea care zboara cu tine deasupra cutremurelor - asteptarea. Fiindca deseori ajungi in momentul in care cea mai buna miscare pe care poti sa o faci e aceea de a nu te misca deloc din loc, ci doar sa astepti.