Saturday, April 25, 2009

The Man From Earth

Lucruri facute de om - extraordinar de complexe, avansate, calculate, scrise in poezie, proza etc, rasturnate, puse drept, pe orizontala, pe verticala, suspendate, ingropate, care zboara, care zboara pe pamant, care zboara in apa... nimic. Nu conteaza nimic. Nu avem nimic. Alergam zilnic in stanga si-n dreapta pentru a ne asigura o existenta - cei tineri pentru un viitor luminos, cei mai putin tineri pentru un prezent stabil. Multi dintre noi ne consideram speciali, profunzi, diversi de restul lumii si cu toate astea facem exact aceleasi lucruri ca restul lumii, avem multe din valorile acestora, ne limitam sa gandim doar cat trebuie, sa ne fie bine dar prin metode usoare, sa adunam cat mai multe amintiri, cat mai multe obiecte pe care le consideram de valoare. Cum spunea un vers dintr-o melodie "Vama veche" - Fericirea este imposibil de ajuns, dar in cautarea ei merita sa alergam toata viata. Cum se spune, impactul te omoara, nu cazatura.
Lucruri obtinute usor ... viitor in care sa avem de toate, si de cele care nu ne trebuiesc. Unii se plang ca trebuie sa depuna efort pentru a avea in viata, pe altii nu-i deranjeaza. Mereu am spus ca as fi dispusa sa fac eforturi mari pentru a obtine ce vreau, avand in vedere ca ma consider una ce nu a facut eforturi in viata. Dar... cred ca eforturile mele sunt acelea de a iesi la lumina, de a vedea adevarul, de a patrunde in lucruri. Vreau ... sa stiu ... mai mult ... dar ... nu inteleg de ce lumea imi este impotriva. De ce cand eu deschid gura in momente de contemplatie toti se sperie de mine sau prefera sa nu discute. Parca am avut momente in care m-am simtit si marginalizata din cauza aceasta; parca m-a si batut gandul sa gandesc simplu dar parca, doar PARCA asta faceam de la inceput. Aceasta chestiune ridica o intrebare foarte interesanta: de ce cand ni se prezinta un fapt foarte simplu nu il putem accepta? Ma refer si la mine in acest caz. Desigur, totul este posibil, accept asta dar frica de a "lua teapa"(n-am gasit alta expresie mai descriptiva) este destul de puternica incat sa ma faca sa nu iau in considerare unele din aceste cazuri cand imi sunt prezentate, iar pe altele, ma hazardez sa spun ca majoritatea, le iau in considerare chiar daca nu arat acest lucru. Sec, nu? Unde ne duce materialismul ... fiindca, desigur, camuflarea unui gand, a unei impresii de acest gen, deriva din materialismul din noi: sa nu vada lumea ca mai si gandim mai departe decat stiu ei ca dupaia ne considera ciudati si nah avem o reputatie de aparat. Desi nu ma regasesc in acest grup (ma cert des cu persoane pe teme de gen) prefer sa ma includ deoarece consider ca suntem toti oameni si toti facem la fel intr-un anumit moment, nu? Poate am facut-o si eu, fara sa-mi dau seama macar.
Lucruri simple ... materialism ... simplicitatea mintii ... uitarea care ar trebui sa ne sperie in schimb o vedem ca pe un scut impotriva amintirilor dureroase. Am uitat sa fim optimisti intr-un fel realist, am uitat sa ne uitam spre stele pentru a vedea ce pozitie ocupam in Univers, am uitat de marii filozofi care ne-au avertizat probabil in privinta evolutiei societatii noastre si care ne-au dat explicatii bazate pe o gandire sanatoasa a cum e lumea in jurul nostru si pe ce principii se bazeaza.
Ce tristete... dar intelege cineva ce vreau sa spun prin articolul asta? Nu-l consider timp pierdut indiferent de raspuns, dar as fi curioasa ... fiindca omul e curios ... dar nu mereu in ce trebuie.
Traim fizic si avem impresia ca traim si sentimental. E doar o impresie, un amalgam de sentimente aparent puternice deoarece multi dintre noi nu mai stiu masura puterii, in doua cuvinte - doar iluzii. Ne complacem intr-o viata in care uitam sa ne intrebam "dar eu maine de ce ma trezesc de dimineata?" si sa incercam sa dam un raspuns serios, nu unul in gen "trebuie sa ma duc la scoala", "trebuie sa merg la lucru", "trebuie sa fac X chestie"... fiecare din aceste raspunsuri ridica o alta succesiune de intrebari "ce castigi tu personal cu asta? averi, intelepciune? de ce faci toate aceste lucruri zilnice? care le e scopul? cu te alegi cand mori?"
De ce gandesc asa? Fiindca de aici incepe intelegerea lumii in care traiesti dar mai presus de toate, asa ajungi sa te intelegi personal, de dinauntru afara, nu invers. Intelegand care e pozitia ta in lume, ajungand sa-ti cunosti capacitatile in toate domeniile intalnite de tine pana in prezent vei reusi sa faci pace cu tine insuti, sa ajungi la un echilibru.


Ma mir uneori cum de functioneaza societatea asa si nimeni nu spune nimic sau nu actioneaza cum ar trebui... inaltam valori complexe zilnic pe culmile intelepciunii, dar nu stim nimic. Nimic.

Sunday, April 12, 2009


And I feared my tears would come out screaming from my eyes as I was telling Fede what I felt. But they didn't, as usual. I can't cry anymore for any serious reason, it just feels weak. I fantasise about having beside me the boy I met almost 2 months ago but who represents a breaking of my principles, I think how wonderful it would be to find my inner peace soon beeing conscious in the same time that I have to wait untill I'm 40 to achieve that and just push away any hopes because I feel desorientated and don't want to be illuded anymore. Don't really know what I'm doing, don't really see on which side I'm fighting or if I'm even fighting... don't know why I told Fede that I didn't like staying with my mom, I should have shut up on that one because I kinda' made a promiss to myself that I would suffer in silence if there were ever something to suffer about...
Shrugging helps sometimes, it makes my had somewhat clearer... frowns twist my face in an unpleasent shape. Can't help thinking that I want to be away from my mom so badly because I can't stand her piercing voice when something goes like she doesn't want it to. I understand her frustration too, you know; she said to me the other day "always being in the middle class, never higher, never lower"... I told her "you should be glad for this"... yes... it seems that life has been to her like italian teachers are to students when giving grades: you smash your head(metaphore) to do something better that usual, but you never get the maximum reward because somebody or something doesn't feel like giving it to you. I'm so sorry, I don't want to be unthankful or ungrateful, I really don't, but a conflict between my rational side and my heart-driven side is confusing me, making me see both parts and unable to find middle-way to work things out. Yes, I'm a looser from this point of view...I loose to one of the sides usually, never get to please them both. I thought I could accept my destiny, to be at the service of others from a personal point of view, but it seems like I can't do that without protesting at some point. I don't usually protest out loud, but inside me is enough I think.
I got it: I should stop thinking!...if I only could...
But please, don't mind me, you couldn't understand the things I'm talking about anyway. I seemed to have found a person that understood me; now we're separated by 100 things. I still thinkg about her a lot, hope she thinks about me too, hope everything's gonna be allright..
Jusst goes to show, we all get what we deserve

Sunday, April 5, 2009

Noaptea

La notte è arrivata di nuovo, si è estesa le ali come un velo di seta sul sempre affolato Napoli, riducendulo al silenzio per le prossime 10 ore. 10 ore su 24 di tranquillità, di purezza. Sempre affolato, Napoli ... questa frase diventa ironia durante la notte. Il Sole li fornisce energia, la Luna lo spoglia di tutti i segretti e le sporchezze del giorno. Quante chiacchere, quante bugie, quanti scontri, tutti succedono durante il giorno tra la gente che non realizza che si nasconde tra le tende di questa maschera perfetta: un mare di superficialità. Facendo la comparazione con Timisoara arrivo alla conclusione che le due città in causa non sono tanto diverse, ma c'è qualcosa che alla venerabile Napoli manca: l'animo costante. Almeno a casa mia in Romania sento sempre che la notte solo chiarisce i fatti trascorsi durante il giorno, ma a Napoli sento che durante la notte esce la vera vita alla luce della Luna, abbaiando ad essa come i cani tormentati dalla solitudine, la vita che tutti quanti provano di tenere nascosta. Gli unici momenti di sincerità della città si rivelano al buio, l'intimo buio che sa tenere i segretti nascosti al giorno. Non sto parlando di domeni considerati tabù per il giorno, come il sesso o le crimine, sto parlando di stati d'anime, tante anime tormentate dalla semplicità dei pensieri cotidiani. Capisco...benissimo...perché...anche io dopo un tempo sentivo di impazzire per il fatto che non avevo più niente a che pensare, non avevo più niente con cosa tenermi allenato il cervello. Sono scivolata in una sorta di sogno da cui non mi potevo più svegliare...
Stanotte invece mi sento più libera, più spensierata... più lontana dalle catene della mente. Finalmente riposo, finalmente pace e tranquillità. Mi dispiacerebbe dire che non ce la faccio 'cchiu perché non sarebbe vero e non lo dico, infatti. Ma dico una cosa simile: non voglio più. Sì, lo so, la mia formazione qua non è completa ancora, lo sento in ogni ossa del mio corpo e lo accetto. Così imparo a controllare la mia pazienza e, spero, anche la mia pazzia. Sì, sono stati certi momenti in cui mi sentivo pratticamente persa ma penso di essere sulla strada giusta, quella del ritrovo di me stessa. Chi sono io? Nessuno. Chi voglio diventare? Ho smesso da un pò a mettermi questa domanda perché ho capito che ormai sono certe cose che da un certo momento non dipendono più di noi, o almeno di me.
Ci vuole 'na conclusione? Non ce l'ho. Non sodisfatti? Pecato, sarebbe meglio abituarsi perché va così adesso: le regole sono orale, non si possono scrivere da nessuna parte. Si possono solo vivere essendo incosciente di esse.
La notte...il mio rilievo, il mio alter-ego. La notte, il sollievo della città per sempre affolata...di pensieri, dilleme, problematiche, superficialità e paura di vita.
Bonsoir

Thursday, April 2, 2009

Irony

We all know: italians talk a lot, debate, discuss, but never arrive to a conclusion or if they do, they don't have dangerous tendencies like standing out and putting a good idea in practice.

Now... this is a stupid question to ask an italian:

- Should we talk about it or keep quiet?
...It's like asking a man who has spent the last 4 days in the desert if he's thirsty...

I hate to think that people have such a good impression on 'em... but here I am, watching them in their everyday life.. and thinking - "How blind can a man be untill he gets into that situation?"...

Just goes to prove, nobody's perfect.

P.S.: this question is found in an english book for conversation ... conclusion? I'm pretty sure that it wasn't an italian to make the book, and if it was, then I think he was laughing his ass off when he saw what he had just written but decided to not change the exercise because he already knew that nobody would EVER notice the irony.