shhht...

Nu mai simt nimic, am terminat-o cu realitatea de ceva vreme. Inima a incetat sa-mi bata, sufletul a incetat sa mi se zbuciume in cusca sa destul de incapatoare incat sa-i indure miscarile rasucite, dar cu un neajuns foarte mare: prea mica pentru a-mi gazdui foamea de independenta si libertate. Ce inseamna libertatea? Ce e independenta? Pentru mine, inseamna un singur lucru: sa pot gandi singura, sa pot gresi si singura, sa pot sa ma ridic si, cel mai important, sa cad si sa fiu singura. Sa am libertate de miscare, de vorbire, de actiune. Pe scurt, sa am programul meu si un acoperis deasupra capului.
Si tu, care-mi urmaresti gandurile mai mereu, tu - cel care ma obsedezi cu prezenta ta in fiecare zi, prezenta mentala, caci cea fizica e departe de a fi realizabila. Tu... ar trebui sa dispari, sa-ti iei vacanta din mintea mea, sa o lasi goala si pustiita, mai bine asa decit ...

A ship...

Ca un paianjen ce-si tese panza, am indraznit sa incep a-mi tese propria panza de sperante. Am inceput cu primul fir - primul semn de respect autentic pe care l-am primit vreodata astfel incat sa-l primesc cu placere. Am continuat cu al 2-lea fir, deja mai puternic, odata cu prima discutie cu adevarat interesanta si cat de cat sincera, cat ne-a permis mandria sau mai bine zis scutul. As fi inceput sa tes si al 3-lea fir cum se cuvine daca lucrurile ar fi ramas asa cum le-am descris, dar nu s-a intamplat asta, poate din vina mea, poate din vina lui, poate din vina vantului ce-a purtat pe aripile sale 25 de minute lungi in caldura lunii octombrie, in acea zi de toamna in care sorcovele mele nu erau la locul lor sau poate din cauza dansului armonios ce a retinut un ceva relativ important pentru mine...in acea seara...
Dar nu e acea seara de vina pentru alte semne ce trebuiau sa continue povestea celui de-al treilea fir de matase arahnida. E de vina faptul ca el n-a si-a stiu motivele subiective pentru care sa continue incurajarea teserii firului meu... firul meu... atit de fragil...
As fi inceput sa tes si al 3-lea fir cum se cuvine daca celelalte doua nu s-ar fi rupt intre timp, nu ar fi fost infirmate de gesturi marunte, patetice.
Nu, nu m-am indragostit, mi-am mai facut doar inca un set de amintiri frumoase. Is it me? Is it them? Is it something? Dunno... only thing that I do know is that I will go on no matter one, I will never allow myself to tire, to rest more than it is strictly necessary. I told a boy tonight that "it doesn't matter" and felt like it really didn't matter anymore. Good news, huh?
Asa cum un paianjen isi tese singur panza de paianjen si altii i-o distrug, asa mi se taie si mie elanul atunci cand parca o iau incet pe ulei. E o veste buna deoarece imi tine picioarele pe pamant, dar doare de fiecare data, ma usureaza de fiecare data de cate o bucata din suflet. Sper sa mai raman cu vre-o firmitura pana la sfarsit.
Am ajuns la o concluzie fundamentala: creierul meu este defect, am traume ireversibile su garnitura de "agaţo-manie", ma agat de o idee cateodata prea usor, cateodata prea mult, cateodata prea pasional, mi se readuce aminte ca totusi sunt o fiinta umana care gandeste lucid Mereu si ca Rabdarea e una din marile mele lectii de viata.

"This one's for the lonely, the ones that seek and find
Only to be let down time after time"

Why not? Let's just chill...

It's just like this

E ciudat cum, odata cu trecerea timpului, noaptea incepe sa nu mai fie destul de larga, spatioasa temporal, pentru a acoperi toate nevoile mele, toate orele de care am nevoie pentru a face tot ce nu am facut peste zi.

Am invatat ieri seara o lectie importanta doar stand intinsa pe pat, pe burta, cu ochii inchisi si ascultand o melodie foarte ritmata. Am invatat ca daca atunci cand corpul meu aude muzica, ritmul imi intra pana-n sange, nu ma ridic de pe pat sa dansez, n-o voi mai face curand.

Ce-avem de pierdut? Nu pentru ca viata e scurta, ci pentru simplul fapt ca ne definim "in viata" si ar trebui sa demonstram acest lucru.

M-am ridicat de pe pat, am inceput sa dansez, a fost ce mi-am dorit, a trecut, dar lectia e invatata.

Cinste vietii... si cui o apreciaza la justa valoare.

Life is a foreign language

... cum vreti sa-i spuneti, tot momentul prezent reprezinta. E momentul pe care il asteptam cu totii in fiecare seara, sa se faca din nou astazi. Sa se faca din nou lumina, iar noaptea cu misterele si pericolele ei sa dispara, sa se evapore, asa cum a facut si cu o seara inainte, asa cum face in fiecare seara la sfarsitul unui astazi. Astepti sa treaca astazi-urile doar. Toate zilele trec in ritm tacut, batut in ritm constant; toate zilele trec taraite, incet, fara nimic deosebit, in sir indian si cu un numar precis fiecare, fiecare diferita in functie de starea vremii si starea de spirit a celor din jur si fiecare foarte similara celeilalte prin monotonia lucrurilor ce le ai de facut zilnic si repetitia obiceiurilor bine intiparite in miscari. Pentru ce traiesti? Ce astepti? Ceva mai bun? Trece chiar acum pe langa tine, a trecut mereu si va mai trece. In ritmul acesta la ce te astepti? Eh, nu conteaza, tu nu vezi... tu nu vezi in ce consta ceea ce ti-am descris mai sus, nu ai cum, esti prea prins in ritmul tau, in ganduri inutile si aspiratii neacompaniate de clasica fraza "va urma". Esti orb. Stai linistit, esti doar orb. Ajunge pentru a anula toate celelalte simturi interioare. Noaptea... e refugiul tau cat timp dormi. Sau e refugiul tau cat esti treaz, pana tarziu, stai in fata calculatorului cu orele si dupa aceea te lauzi prietenilor cu multe nopti albe... dar nu le spui si continuarea: in care n-ai facut nimic. Sa stii ca "nimic" e un cuvant puternic. Si cat stai in fata calculatorului ce faci? Te gandesti? Nu... faci acelasi lucru pe care il faci si in somn: te refugiezi pentru a uita starea in care esti. Mai bine dormi in cazul asta. Dormi... nu cumva sa te incumeti sa te uiti pe geam: ce forfota, cita viata, uite Luna - iti zambeste ca in majoritatea noptilor, uite un nor, uite mai multi, uite cita verdeata care se comporta exact ca in timpul zilei deoarece vantul nu vede de e zi sau noapte, el doar trece, se face auzit, simtit, uite-o strada goala, trece o pisica, oare unde merge? E usor sa traiesti, dar e si mai usor sa traiesti doar fizic. Sufleteste e alt domeniu deja, un domeniu greoi, ca matematica in generala sau in liceu. Mai bine copiem tema de la altii, mai bine ne interesam de alte lucruri decat de unica sursa adevarata de umanitate pe care o avem.

Ma duc sa mai privesc odata Luna, vreau s-o am bine intiparita in minte, asa cum maine voi privi peisajul diurn pentru a-l avea bine intiparit in minte pe cand ma duc mai departe si pentru a simti cu adevarat ca fac parte din aceasta lume, din acest miracol...

Yup yup!

Yeah...yep yep yep... I'm a fool as always, no sweat, don't wanna care no more. I'll get over it eventually. Yeaaah... yep yep yep... I'm just sorry fo' myself, I'm doing this to myself as always, tried avoiding it but the honey was...just too much gold-like(in real life I hate honey but it makes a good figure of speech here, or so they say)... just too... close, too unreal. Well now it's real, a real fucked up thing :)) Oh so numb...

Said too much... should catch up with my sleep now... don't want to but got a busy day tomorrow, a very busy day for my patience... I didn't want to believe my host-bro when he told me "fake it" but now I can just observe myself... it comes naturally, can't control it.

Don't know what's wrong, maybe nothin', maybe it's just my immagination or just me, sometimes it feels like it, sometimes it doesn't...

Can't even remeber the basic idea of this post! Oh well... time passes equally for me anyway... might as well use it well, right? Riiiight :)

It hurts but it's true

Sì, gente, sto parlado della verità! Incredibile ma vero: la cosa più chiare al mondo è anche la cosa che fa male più che altro. E' da capire allora che la gente non si vuol sentire delle cose in modo che capiscano. Eheh, ma allora perché abbiamo la capacità di communicare? Bhò, ma chi lo sa, forse per parlare di cose come andare a fare shopping, cosa comprare con questa ocasione, dove ho messo le mie cose, che cosa mangiamo oggi, che dieta applichiamo per l'estate che viene, chi ha fatto cosa oggi e magari qualcuno si chiede un rapido "perché" prima di passare al prossimo soggetto. La verità è dappertutto. L'ho realizzato oggi. Ho finalmente fatto la conessione fra "l'aspetto non conta" e "è che c'hai dentro che conta", ma dico la vera conessione perché una conessione logica si fa subito, ma una conessione cervello-cuore si crea un tantino più difficilmente. La cosa buffa è che ho fatto questa conessione durante uno di quei veloci pensieri riguardando l'attività di domani. Pensavo a prendermi la gonna nera con una maglietta sopra e magari le Converse che tanto mi piacciono; step 2: mi sono immaginata seduta ad un tavolo di un terazzo, sotto un'ombrellone bianco che impedisce le raggi del Sole a farmi male, e stando seduta a questo tavolo cominciai a parlare di varie cose... ad un certo punto da sorridente vedo il mio volto passare ad assetato di condividere e comparare ciò che sapevo con le altre persone sedute intorno al tavolo con me. Mi rendo conto che non conta più ciò che ho adosso, non conta più il mondo che ci circonda, il tavolo è l'unico spazio materiale che riconosciamo più ma neanche quello totalmente, vedo i confini tra di noi scomparrendo, vedo il legame energetico formatosì fra di me e gli altri che mi stanno ascoltando o magari stanno partecipando facendo dal monologo un dialogo, vedo tante cose.. vedo come sui cervelli degli altri si sta imprimedo una immagine di me che non ha nulla da fare con ciò che rappresento io fuori. E' impressionante veramente quando si arriva alla vera facia di una persona, si arriva a vedere la verità dietro la pelle, a vedere l'anima, quella energia che pulsa dentro di noi e che è visibile solo quando non si ha paura di essere esposti troppo. Parlare in modo saggio ognitanto fa vedere che esistiamo, brucciamo ancora dentro. Parlare in modo superficiale fa vedere che non abbiamo un vero senso lì, che siamo spenti dentro... l'azione di parlare è abusato ogni giorno ... e cioé la verità è abusata ogni giorni... qua comincia la menzogna:)

Napoli: Petru muore in diretta e Marco Mariano se ne va al bar - AgoraVox Italia

E' un'articolo che presenta il caso così com'è stato, con la giusta dosi di sarcasmo e realismo secondo me, e anche se ce n'è troppo non fa niente - meglio di più che troppo poco. Una mia amica è stata là a Montesanto nel momento della sparatoria ed ha detto che sentiva i gridi della moglie di Petru...e poi silenzio. Solo leggendo questo articolo mi sono resa conto quant'era mia amica vicino al pericolo. Ed ho avuto un brivido.

Napoli: Petru muore in diretta e Marco Mariano se ne va al bar - AgoraVox Italia

Shared via AddThis

Bhò, che titolo vuoi da me a quest'ora?!

Eh sì, mi sono proprio scocciata di essere confusa da tutti quanti! Ma che cacchio qualcuno deve giocare così con la mia mente quanto li dico chiaramente di farne atenzione? Ma parlo proprio per i sordi o qualcosa? Tanto è vero che sono tutti quanti sordi e ciechi, perché giustamente tutti sanno parlare e basta. People can we wake up a little? I mean com'on, I'm not in love with you or somethin', I just think you're my friend. Accept that even if I told you some things. Did you even listen tot the reasons for which I told you those things? Maybe, but they didn't sink in well enough because I'm the only one who knows what some people should observ and what not. Ok, fine ... I just hate hurting other people, because I know I can deal with myself and forgive if someone hurts me, but others can't. Such a pitty, such wasted time, such wasted energy when you could've done something useful with that. I know, I know, They say that Love is the most uplifting feeling man can have but, but, but... I just see it as unnecessary, at least at the moment. I don't trust anyone beacause I'm breakable! If you're my friend you understand that.

Buonanotte amico, spero che tu mi tratterai bene perché io non sono tanto sicura dopo ciò che ho visto. Prenditi cura del mio cuore by non spezzarji nemeno un gramo del calore che c'ha dentro..

Passando ad altre cose, mi rendo conto che non so farmi capire, stranamente, perché prima sapevo. Dico che sono più forte, ma sono anche più confusa, tanto che quando mi sembra di essere lucida non posso essere quasi mai sicura di aver ragione o torto. Tutto sommato, sono arrabbiata, ma è una rabbia permanente; tuttavia spero che scomparira presto.

Ciao

Raised normally

Am crescut ca orice copil normal, poate cu o sensibilitate crescuta pentru sentimentele oamenilor din moment ce sunt orfana de tata. Am vazut lumea prin ochii multora, crezand ca este viziunea mea. N-am stiut ce sa aleg la inceput din ce aveam: vroiam sa fiu ca restul lumii, credeam ca pot fi, dar sincer nu am gandit niciodata ca ei. Am reactionat ca ei, am avut sentimente ca ei, dar nu stiu daca am gandit vreodata intr-un mod ce poate fi definit intr-un fel satisfacator. Am ajuns la 18 ani aproape si nu stiu inca cine sunt exact. Pana acum 9 luni jumatate credeam ca stiu ce "eu" am ales. Am ajuns in Italia si am inceput sa caut acea parte din mine de care mama-mi povestea mereu ca e "speciala". N-am gasit-o, cu toate ca eu credeam a fi diferita pentru modul de gandire. Uite ca nu sunt asa diferita. Si totusi definesc lumea ca fiind ignoranta, totusi ma vad diferita. Poate pentru ca sunt eu, fiindca am constiinta de mine insumi, fiindca imi dau seama cat sunt de norocoasa sa fiu in viata, sa traiesc in lumea aceasta. Sa vad, sa experimentez. Nu de putine ori m-am regasit uitandu-ma la o floare, admirand-o, ca si cand as vedea pentru prima oara un asemenea lucru... nu odata m-am oprit sa ma uit catre cerul senin sau innorat sau plin de stele, gandindu-ma la fraza "oamenii uita sa priveasca stelele in goana lor"... sau nu rar mi-am oprit sirul gandurilor pentru a fi martora la trecerea vietii pe langa mine, sa fiu martora la maretia ignorantei la care a ajuns aceasta lume. Doamnelor si domnilor, oamenii se cred superiori din 3 motive:
1. se cred inteligenti daca nu mai cred in Dumnezeu si cred doar in progresele tehnologiei;
2. se cred credinciosi daca merg la biserica odata la an, fiind ipocriti desigur;
3. se cred impliniti daca ajung sa castige la Loto si sa aiba bani castigati usor pana la adanci batraneti; sau si sa aiba bani pana la adanci batraneti.. ajunge.
Aceste trei motive arata superficialitatea subiectelor pe care le trateaza fiecare subiect uman in medie pe zi. Cred ca sunt eu cam critica, dar nu-mi place lumea in care traiesc. Se spune aici, pe Terra, ca daca nu-ti place, nu te uita. Si ce sa fac, imi scot ochii? Doamne fer'. In fine, revenind la subiect, citeam astazi cartea fara de sfarsit (nu o termin anul asta, cred) intitulata "Dovezile stiintifice ale vietii de dupa moarte" si imi dadeam seama tot mai mult ca din 6.5 miliarde de oameni, probabil 10%, inclusi budistii, vor reusi sa isi dea seama in viata asta ca de fapt noi trebuie sa colaboram pentru a evolua din toate punctele de vedere dar ideea este ca pe cand isi vor da seama de acest lucru vor imbatrani, si chiar daca il vor spune si altora, numarul de oameni in cunostiinta de cauza va fi prea mic pentru a se putea face ceva. Imi pare rau ca nici eu nu pot schimba ceva pentru lumea aceasta chiar daca mi-ar placea foarte mult. Din pacate am o constiinta care nu ma lasa. De aceea spun ca nu stiu incotro sa o iau cu viata mea...mi-as dori atit de mult sa scriu o pagina in istorie.. si chiar nu as vrea sa fie doar pagina mea, ci pagina unui grup, pagina care ramane in istorie nu datorita unui nume, ci datorita unui fapt care ar schimba modul in care se desfasoara lucrurile in aceasta lume. Mama imi spunea mereu: "iti complici viata de una singura" si eram de acord cu ea. Acum ca am mai crescut un an, doi, imi dau seama ca nu eram singura care facea acest lucru. De acolo a trebuit sa gasesc si motivul pentru care imi complicam viata singura, si l-am gasit chiar astazi, in paginile unei carti, in citatul unei persoane foarte intelepte care a fost: "ignoranta". Deci revenim la vechiul discurs, oamenii sunt ignoranti. Dar uite ca acum avem si o consecinta: nefericirea. Fir logic: oamenii sunt ignoranti in privinta vietii lor pe pamant, ignoranta genereaza ganduri negative si pesimism (aka nu suntem multumiti spiritual) iar acest lucru ne face nefericiti. Exista atitea moduri de a fi inchis dpdv mental, lucru ce l-am descoperit aici, in experienta aceasta de schimb de culturi. Exemplu personal: am reusit sa inteleg punctul de vedere al unei persoane din alta tara dupa multa vreme, dar am reusit. E greu sa fi deschis din punct de vedere mental, dar e posibil. Daca lumea ar avea urechi sa asculte, nu sa ignore, ar fi perfect. Daca lumea ar inceta sa-mi spuna ca sunt visatoare iar ideile mele sunt utopice, si ar incepe sa vada ca ei sunt superficiali, ar fi excelent. Daca... ce bine ca exista daca, fiindca daca n-ar exista daca, ar exista altceva cu siguranta pentru a defini posibilitatea de a face ceva, dar a nu face cu buna stiinta din cauza fricii alimentata de materialismul cu care s-a obisnuit mintea.
As vrea sa fac diferenta... as vrea sa ma si asculte cineva.. in ultima vreme mi se pare ca lumea ma asculta din ce in ce mai putin, chiar daca idea pe care vreau s-o exprim este simpla si cotidiana. Poate ma plang cam mult, dar asta este, nu ma pot abtine, trebuie sa-mi eliberez mintea de chinul acesta, trebuie sa critic, sa impung cu adevarul pentru a trezi relitatea in oameni, o realitate care este greu de acceptat, dar ca orice adevar de fapt, si care cantareste mult si care nu vine inghitita, ca multe lucruri pe care le spun eu.
Okay, am terminat ... pareri nu cred ca vor fi, oricum nu citeste multa lume aberatiile unei fete de 18 ani care este considerata si confuza pe deasupra :)) doar sunt in formare.
Noapte buna :)

The Man From Earth

Lucruri facute de om - extraordinar de complexe, avansate, calculate, scrise in poezie, proza etc, rasturnate, puse drept, pe orizontala, pe verticala, suspendate, ingropate, care zboara, care zboara pe pamant, care zboara in apa... nimic. Nu conteaza nimic. Nu avem nimic. Alergam zilnic in stanga si-n dreapta pentru a ne asigura o existenta - cei tineri pentru un viitor luminos, cei mai putin tineri pentru un prezent stabil. Multi dintre noi ne consideram speciali, profunzi, diversi de restul lumii si cu toate astea facem exact aceleasi lucruri ca restul lumii, avem multe din valorile acestora, ne limitam sa gandim doar cat trebuie, sa ne fie bine dar prin metode usoare, sa adunam cat mai multe amintiri, cat mai multe obiecte pe care le consideram de valoare. Cum spunea un vers dintr-o melodie "Vama veche" - Fericirea este imposibil de ajuns, dar in cautarea ei merita sa alergam toata viata. Cum se spune, impactul te omoara, nu cazatura.
Lucruri obtinute usor ... viitor in care sa avem de toate, si de cele care nu ne trebuiesc. Unii se plang ca trebuie sa depuna efort pentru a avea in viata, pe altii nu-i deranjeaza. Mereu am spus ca as fi dispusa sa fac eforturi mari pentru a obtine ce vreau, avand in vedere ca ma consider una ce nu a facut eforturi in viata. Dar... cred ca eforturile mele sunt acelea de a iesi la lumina, de a vedea adevarul, de a patrunde in lucruri. Vreau ... sa stiu ... mai mult ... dar ... nu inteleg de ce lumea imi este impotriva. De ce cand eu deschid gura in momente de contemplatie toti se sperie de mine sau prefera sa nu discute. Parca am avut momente in care m-am simtit si marginalizata din cauza aceasta; parca m-a si batut gandul sa gandesc simplu dar parca, doar PARCA asta faceam de la inceput. Aceasta chestiune ridica o intrebare foarte interesanta: de ce cand ni se prezinta un fapt foarte simplu nu il putem accepta? Ma refer si la mine in acest caz. Desigur, totul este posibil, accept asta dar frica de a "lua teapa"(n-am gasit alta expresie mai descriptiva) este destul de puternica incat sa ma faca sa nu iau in considerare unele din aceste cazuri cand imi sunt prezentate, iar pe altele, ma hazardez sa spun ca majoritatea, le iau in considerare chiar daca nu arat acest lucru. Sec, nu? Unde ne duce materialismul ... fiindca, desigur, camuflarea unui gand, a unei impresii de acest gen, deriva din materialismul din noi: sa nu vada lumea ca mai si gandim mai departe decat stiu ei ca dupaia ne considera ciudati si nah avem o reputatie de aparat. Desi nu ma regasesc in acest grup (ma cert des cu persoane pe teme de gen) prefer sa ma includ deoarece consider ca suntem toti oameni si toti facem la fel intr-un anumit moment, nu? Poate am facut-o si eu, fara sa-mi dau seama macar.
Lucruri simple ... materialism ... simplicitatea mintii ... uitarea care ar trebui sa ne sperie in schimb o vedem ca pe un scut impotriva amintirilor dureroase. Am uitat sa fim optimisti intr-un fel realist, am uitat sa ne uitam spre stele pentru a vedea ce pozitie ocupam in Univers, am uitat de marii filozofi care ne-au avertizat probabil in privinta evolutiei societatii noastre si care ne-au dat explicatii bazate pe o gandire sanatoasa a cum e lumea in jurul nostru si pe ce principii se bazeaza.
Ce tristete... dar intelege cineva ce vreau sa spun prin articolul asta? Nu-l consider timp pierdut indiferent de raspuns, dar as fi curioasa ... fiindca omul e curios ... dar nu mereu in ce trebuie.
Traim fizic si avem impresia ca traim si sentimental. E doar o impresie, un amalgam de sentimente aparent puternice deoarece multi dintre noi nu mai stiu masura puterii, in doua cuvinte - doar iluzii. Ne complacem intr-o viata in care uitam sa ne intrebam "dar eu maine de ce ma trezesc de dimineata?" si sa incercam sa dam un raspuns serios, nu unul in gen "trebuie sa ma duc la scoala", "trebuie sa merg la lucru", "trebuie sa fac X chestie"... fiecare din aceste raspunsuri ridica o alta succesiune de intrebari "ce castigi tu personal cu asta? averi, intelepciune? de ce faci toate aceste lucruri zilnice? care le e scopul? cu te alegi cand mori?"
De ce gandesc asa? Fiindca de aici incepe intelegerea lumii in care traiesti dar mai presus de toate, asa ajungi sa te intelegi personal, de dinauntru afara, nu invers. Intelegand care e pozitia ta in lume, ajungand sa-ti cunosti capacitatile in toate domeniile intalnite de tine pana in prezent vei reusi sa faci pace cu tine insuti, sa ajungi la un echilibru.


Ma mir uneori cum de functioneaza societatea asa si nimeni nu spune nimic sau nu actioneaza cum ar trebui... inaltam valori complexe zilnic pe culmile intelepciunii, dar nu stim nimic. Nimic.

And I feared my tears would come out screaming from my eyes as I was telling Fede what I felt. But they didn't, as usual. I can't cry anymore for any serious reason, it just feels weak. I fantasise about having beside me the boy I met almost 2 months ago but who represents a breaking of my principles, I think how wonderful it would be to find my inner peace soon beeing conscious in the same time that I have to wait untill I'm 40 to achieve that and just push away any hopes because I feel desorientated and don't want to be illuded anymore. Don't really know what I'm doing, don't really see on which side I'm fighting or if I'm even fighting... don't know why I told Fede that I didn't like staying with my mom, I should have shut up on that one because I kinda' made a promiss to myself that I would suffer in silence if there were ever something to suffer about...
Shrugging helps sometimes, it makes my had somewhat clearer... frowns twist my face in an unpleasent shape. Can't help thinking that I want to be away from my mom so badly because I can't stand her piercing voice when something goes like she doesn't want it to. I understand her frustration too, you know; she said to me the other day "always being in the middle class, never higher, never lower"... I told her "you should be glad for this"... yes... it seems that life has been to her like italian teachers are to students when giving grades: you smash your head(metaphore) to do something better that usual, but you never get the maximum reward because somebody or something doesn't feel like giving it to you. I'm so sorry, I don't want to be unthankful or ungrateful, I really don't, but a conflict between my rational side and my heart-driven side is confusing me, making me see both parts and unable to find middle-way to work things out. Yes, I'm a looser from this point of view...I loose to one of the sides usually, never get to please them both. I thought I could accept my destiny, to be at the service of others from a personal point of view, but it seems like I can't do that without protesting at some point. I don't usually protest out loud, but inside me is enough I think.
I got it: I should stop thinking!...if I only could...
But please, don't mind me, you couldn't understand the things I'm talking about anyway. I seemed to have found a person that understood me; now we're separated by 100 things. I still thinkg about her a lot, hope she thinks about me too, hope everything's gonna be allright..
Jusst goes to show, we all get what we deserve

Noaptea

La notte è arrivata di nuovo, si è estesa le ali come un velo di seta sul sempre affolato Napoli, riducendulo al silenzio per le prossime 10 ore. 10 ore su 24 di tranquillità, di purezza. Sempre affolato, Napoli ... questa frase diventa ironia durante la notte. Il Sole li fornisce energia, la Luna lo spoglia di tutti i segretti e le sporchezze del giorno. Quante chiacchere, quante bugie, quanti scontri, tutti succedono durante il giorno tra la gente che non realizza che si nasconde tra le tende di questa maschera perfetta: un mare di superficialità. Facendo la comparazione con Timisoara arrivo alla conclusione che le due città in causa non sono tanto diverse, ma c'è qualcosa che alla venerabile Napoli manca: l'animo costante. Almeno a casa mia in Romania sento sempre che la notte solo chiarisce i fatti trascorsi durante il giorno, ma a Napoli sento che durante la notte esce la vera vita alla luce della Luna, abbaiando ad essa come i cani tormentati dalla solitudine, la vita che tutti quanti provano di tenere nascosta. Gli unici momenti di sincerità della città si rivelano al buio, l'intimo buio che sa tenere i segretti nascosti al giorno. Non sto parlando di domeni considerati tabù per il giorno, come il sesso o le crimine, sto parlando di stati d'anime, tante anime tormentate dalla semplicità dei pensieri cotidiani. Capisco...benissimo...perché...anche io dopo un tempo sentivo di impazzire per il fatto che non avevo più niente a che pensare, non avevo più niente con cosa tenermi allenato il cervello. Sono scivolata in una sorta di sogno da cui non mi potevo più svegliare...
Stanotte invece mi sento più libera, più spensierata... più lontana dalle catene della mente. Finalmente riposo, finalmente pace e tranquillità. Mi dispiacerebbe dire che non ce la faccio 'cchiu perché non sarebbe vero e non lo dico, infatti. Ma dico una cosa simile: non voglio più. Sì, lo so, la mia formazione qua non è completa ancora, lo sento in ogni ossa del mio corpo e lo accetto. Così imparo a controllare la mia pazienza e, spero, anche la mia pazzia. Sì, sono stati certi momenti in cui mi sentivo pratticamente persa ma penso di essere sulla strada giusta, quella del ritrovo di me stessa. Chi sono io? Nessuno. Chi voglio diventare? Ho smesso da un pò a mettermi questa domanda perché ho capito che ormai sono certe cose che da un certo momento non dipendono più di noi, o almeno di me.
Ci vuole 'na conclusione? Non ce l'ho. Non sodisfatti? Pecato, sarebbe meglio abituarsi perché va così adesso: le regole sono orale, non si possono scrivere da nessuna parte. Si possono solo vivere essendo incosciente di esse.
La notte...il mio rilievo, il mio alter-ego. La notte, il sollievo della città per sempre affolata...di pensieri, dilleme, problematiche, superficialità e paura di vita.
Bonsoir

Irony

We all know: italians talk a lot, debate, discuss, but never arrive to a conclusion or if they do, they don't have dangerous tendencies like standing out and putting a good idea in practice.

Now... this is a stupid question to ask an italian:

- Should we talk about it or keep quiet?
...It's like asking a man who has spent the last 4 days in the desert if he's thirsty...

I hate to think that people have such a good impression on 'em... but here I am, watching them in their everyday life.. and thinking - "How blind can a man be untill he gets into that situation?"...

Just goes to prove, nobody's perfect.

P.S.: this question is found in an english book for conversation ... conclusion? I'm pretty sure that it wasn't an italian to make the book, and if it was, then I think he was laughing his ass off when he saw what he had just written but decided to not change the exercise because he already knew that nobody would EVER notice the irony.

Parca stiam

In fiecare zi din experienta asta pot spune ca am invatat ceva. De multe ori cuvantul "experienta" nu poate cuprinde simnificatul pe care as vrea sa il dau eu stationarii mele de 10 luni in Napoli, Italia. Mi-am dat seama de multe lucruri aici, doar stand in fata acestui calculator si citind tampenii pe Facebook si net, sau iesind cu prietenii.
1) Nu avem nevoie decat de aer, apa si mancare (in aceasta ordine) pentru a supravietui, caci fiecare fiinta umana este capabila de autocontrol asupra mintii si corpului, ca sa nu mai zic spiritului.
2) Toata lumea este ipocrita intr-un fel sau in altul. Dar cred ca asta o stim cu totii deja... in teorie... dar cum e sa vezi acest concept in practica zi de zi? Cati suntem care nu ne facem o prima impresie? Putini, zic eu. Nu ma consider speciala pentru ca am descoperit ipocrizia tuturor in viata de zi cu zi, dar cred ca este un pas destul de mare pentru un adolescent sa fie constient de tot ce misca in jurul sau, de limbajul trupului si de mesajul ascuns in spatele unor vorbe spuse in vant, dar doar in aparenta.
3) Sunt capabila de a nu fi influentata. Cine ma cunoaste bine stie la ce ma refer, iar ceilalti doar cred ca stiu.
4) Am invatat ca daca imi este frica de o anumita reactie sau situatie nu voi ajunge niciodata niciunde. Cred ca am auzit de mii de ori expresia "doar am intrebat, n-am dat cu piatra" si n-am inteles niciodata la ce se refera exact - la faptul ca tacand din gura nu se rezolva nimic si ca vorbele au o influenta foarte mare daca acestea contin substanta necesara, sentimentul adecvat situatiei.
5) Sinceritatea... ma consideram o persoana foarte sincera, si eram destul de sincera cu persoanele din jurul meu, nu se poate plange nimeni. Dar cu mine? M-am cam ignorat din acest punct de vedere. Macar acum pot accepta cine sunt, pot gandi mai limpede ca ieri, pot aprecia lucrurile la justa lor valoare si dintr-un punct de vedere cu adevarat obiectiv. Am descoperit cat e de important sa te accepti asa cum esti, dar fara a exagera. Apropo - "oamenii se schimba" e valabil pentru un numar restrans de persoane, caci foarte putini se schimba cu adevarat.
6) Speranta - e un concept foarte abstract. Dar cert este ca fiecare dintre noi se trezeste dimineata datorita unui ideal la care vor sa ajunga, datorita unei persoane care le este alaturi sau pur si simplu fiindca vor sa traiasca. Speranta poate ajunge sa-ti stea pe creier la un moment dat si sa devina absurda. Aici intra optimismul care permite in realitate existenta sperantei. Dar de multe ori e bine ca aceasta speranta sa fie si pierduta, fara a uita totusi latura optimista a lucrurilor.

Nu stiu daca pe altcineva in afara de mine intereseaza aceste lucruri, si tind sa cred ca nu, dar as vrea sa las ceva bun in lumea asta, as vrea sa raman pe lumea asta ca o amintire placuta, nu doar ca o persoana care s-a nascut, a crescut, si-a facut datoriile si a murit, ca toti ceilalti.

Nu va lasati sa deveniti propriul dusman, este lucrul cel mai pericuols care se poate intampla unei persoane. Si partea proasta e ca sunteti in stare sa va luati prin surprindere oricat de ageri ati fi. xD

Ah ironie si sarcasm... cum ar fi lumea goala fara de voi!

The big return

Sono ritornata oggi a scuola dopo la settimana di scambio. Mi aspettavo ad una totale ignoranza da parte delle mie compagna, ma questo ha superato ogni limite. Io pensavo che le mie compagno pensano di me come una persona diversa dalle altre, anche una egocentrica (anche se nei ultimi 3 mesi non ho fatto altro che evitare di parlare prima di loro, ho fatto sì che non davo risposte se nessuno me lo chiedeva), ma non ho mai pensato che mi considerassero una da evitare. Insomma, in 2 ore non è possibile che tutti i fazzoletti che c'avevano sparissero così. Cioè io ho chiesto 1 fazzoletto, 1! ma certamento che tutti dicevano... "mi dispiace, non c'ho fazzoletti"... solo il ragazzo della classe, Francesco (Kekko), ha provato di darmi un fazzoletto, ma veramento li aveva finiti. Comunque, quando parto da qua, voglio dire a tutte quelle che si sentiranno che hanno avuto un attengiamento schifoso verso di me.
Giù con le tamarre, spero di non dover sopportare molte figure di mer*a nella mia vita! xD

Paradox

Am ajuns in aceasta familie gazda din greseala, cred, si totusi ma gandesc ca ori destinul ori atenta selectionare a familiei de catre responsabilii AFS o fi avut vreo influenta. Cine stie...eu sigur nu.
Oricum, ajunsa aici am incercat sa ma integrez in societate si eu, ca tot omul, si dupa vreo luna de incercari de socializare cu colegii mei de clasa la un nivel mai inalt de cel superficial, mi-am dat seama ca anul meu scolar se va desfasura stand intr-o banca si vorbind foarte rar in timpul orelor, facand nimic in practica, dar in teorie facand atitea! In fine, trecem si peste asta si ajungem la familia care ma gazduieste. Nu este o familie adevarata din punctul meu de vedere deoarece, din pacate, in afara de mama, Antonella este si vaduva, deci Lorenza si Salvatore sunt orfani de tata. Dar in plus de asta, Salvatore este plecat in Statele Unite cu AFS-ul, deci in casa raman Lorenza si Antonella. Ok, ne putem obisnui, in fond eu am locuit mereu cu persoane putine in casa, maxim 3 pt a ma exprima in termeni exacti.
Am inceput analiza psihologica a subiectilor casei, dar aceasta analiza nu m-a dus foarte departe decat dupa Craciun cand, odata stabilit ritmul meu mental si odata ce reusisem sa ma conving ca repaosul total in care mi-a intrat creierul nu este cauzat de prostia si tampenia cu care credeam ca am fost dotata, am inceput sa analizez cu adevarat comportamentul persoanelor cu care locuiesc. Situatia este urmatoarea: convietuiesc sub acelasi acoperis, dar ignoranta predomina atmosfera; Lolly si Anto se cearta cam de 2 ori pe zi din motive sustinute de amandoua cu argumente mai mult sau mai putin valide, ca de exemplu Lolly zice mereu ca ajuta in casa cand Anto ii reproseaza ca nu face nimic; eu tind sa fiu de acord cu Anto avand in vedere ca Lolly nu face intr-adevar nimic in casa... sau daca face, nu face pana la capat si/sau de buna calitate (k-lumea adica). Deci si diferentele de opinie primeaza, ca urmare a ignorantei. Mai apoi, Anto este tipul de mama delasatoare care spune zilnic fraza "lasa ca facem mai tarziu", iar de aici ies polemici intre noi doua, fiindca eu sunt de principiul "facem acum fiindca mai tarziu nu mai face nimeni nimic", si tind sa cred ca am mai multa dreptate decat ea. Dar Anto este si tipul de persoana copilaroasa, in sensul ca viata a invatat-o intr-adevar sa gandeasca bine pentru familie, dar personalitatea ei este adesea dominata de incapatanare, fixuri, iar mintea ei este adesea preocupata de lucruri marunte. Nu este o acuzatie aceasta, deoarece aceste lucruri care pe mine ma scot din sarite sunt ca un fel de autoaparare a creierului pt a nu intra in colaps din cauza stresului de zi cu zi si un mod de a se detasa de lumea din exterior. Partea buna a ei este in schimb spiritul mamesc cu care este dotata si intelegerea fata de proprii copii si de mine in situatia in care nu se intalneste cu fixurile ei.
Lolly in schimb este persoana care e convinsa ca are mereu dreptate, ceea ce eu nu suport; are principii bazate gandirea in care are atita incredere, dar deseori aceste principii sunt eronate. Partea rea este ca nu accepta ca a gresit, ceea ce mi se pare o tampenie totala, dat fiind ca principiile mele se bazeaza pe experienta mea de viata de pana acum si pe ceea ce am cules bun de la mama mea, dar si rau. In orice caz, eu cu Lorenza ma inteleg pana la nivelul de superficialitate si nevoia de convietuire, nimic mai mult, iar cu Antonella mult mai bine, fiindca e mai usor de discutat cu ea si, spre deosebire de Lolly, e o persoana foarte sociabila.
In concluzie, nu indraznesc sa devin emotional dependenta de aceasta "familie" deoarece in final as ajunge sa fiu tot atit de crizata ca si Lorenza sau tot atit de delasatoare ca Antonella. Dar ma bucur ca am ajuns aici, in aceasta casa, fiindca sunt atitea de invatat despre cum sa fii si cum sa nu fii in diferite situatii si sunt atitea de invatat despre cum sa ai un raport echilibrat cu copilul tau. Mai mult decat atit, am vazut in mine acel altruism, am vazut ca pot face lucruri fara sa astept ceva in schimb, aici referindu-ma la scoala...si cred ca am invatat sa fiu mai putin naiva, chiar daca pe moment imi vine sa cred ce mi se zice. Mai sunt norocoasa si din alt punct de vedere: cum sunt ele, Anto si Lorenza stiu sa dea multa iubire, chiar daca nu inteleg persoana de langa ele; pot fi dulci ambele, Anto mai mult decat Lolly, dar amandoua imi vor binele. Ma distrez cu amandoua cand se iveste ocazia si sper sa le raman ca o amintire placuta dupa ce plec si sa le lipseasca macar ceva de la mine, sa las ceva in urma mea.

A special kind of Us

And I watched my chocolate girl swaying her body across the room. Chocolate hair, chocolate skin, chocolate deep eyes... and a sweet voice that's singing one of my favourite songs. "She's not one of us" I dare to whisper to my consciense, although I know it won't listen to me... just because it has its own ways.
"How many times have I told you not to play with people's sight?" I say to her in a soft and rather appealing voice.
"Many times" she answers me in a small, shivering voice, soft as a petal and light as a bird's joyful song in the full summer season.
"Then why do you still do it?" I ask her a little bit more serious this time, even if I know very well that the only thing she'll do is sweep across the floor a little more, with her light-sounded paces. Oh God, I can't even hear her steps clearly. They're like soft background music in a wild scene of fighting panters.
"Because I know they like it, all of them... It's like romantic poetry to me...written by a poet that's never been in love - both soft and gentle and deep.. but shallow at the same time, unable to express those feelings as he has never met them. I felt pretty often that I should stop, but their awed gaspings make me chuckle... a thing that rarely happens to me." She tosses her silk hair back and forth to massage her naked back while she sighs in recent.
"It's true, you're not much of a laugher... but you do smile an amazing smile. You should be very grateful for that." I take another sip from the black cup that holds my tea. Tea helps me think clear, it relaxes me as well. I sigh in the slightest pain... her pain - the one that wore off a long time ago anyway.
"Yes... but what is life without laughter? What is eternity without you? How can I be grateful for something I didn't wish of? I always wanted to laugh as healty as you do... but all I get from myself is a poor chuckle. Funny, isn't it?..."
"What...?"
"That the reasons why we were born are unknow to us... and the reason why I'll be still young when you'll be passing away ...are cruel as a man executed slowly...painfully..."
"Why do you speak to me of such things?... Why do you think such things? Enjoy the moment, it's the only sure thing we have." Desperation was starting to take over me as I considered what she had just said. I didn't want to remember... I didn't want to know. I just wanted her, for as long as I could...for as long as we could...
She faced me, her eyes staring, her face blank. Even if her skin was coloured and her body was smooth-lined, she now became hard as a rock, her skin turned white, her lips curled into a crooked smile... then she approached me...
I smiled at her - a forced smile - not willing to give in to my real feelings. I knew she couldn't do that, she changed her skin color every time she felt something new. She could pe brown as the coffee's colour when you poured milk in it, or white as paper or as snow, anyway both as sharp-edged and frosty-looking...and feeling.
I knew then that despair had tooken over her too... I knew she wanted me forever from the way she was approaching me, with sharp, but at the same time liquid moves, possesion and desire burning in her now water-clear green eyes. Her lips uncurled, her hands reached out, her neck touched mine and, for a moment, we were the Alfa and the Omega reunited, the Beggining and the End forming an unseparable circle. She bent her head back in an abandoning kind of move... and I pressed my lips to hers, letting my flow of energy take over her body while her flow of stillness took over mine.
We were reunited... at last....
The burning fire of my lips melted my white chocolate beauty... leaving me with the smooth linger of her lips on mine...
I was brought to reality by my mp3 who was playing that same song that the girl in my dreams used to mumble... the bliss chime...