Randomly ordered chaos

Inertia ta ma omora incetul cu incetul, dinauntru spre afara, ca de obicei cum se intimpla peste tot de altfel, nimic special, doar uman. Acum uite-te putin la tine, uite-te bine, priveste din afara cutiei: prin singe adrenalina iti fuge ca o nebuna ce e, te motiveaza sa misti, the importance of being idle is not so clear now anymore, is it? Vibrezi, si asta ma bucura enorm. Imi dai si mie un ragaz oarecum, dar nu intelege gresit, nu sunt obosita si nici nu ma pling, doar ca uneori trebuie si eu sa-mi exercit talentul de a fi acolo. Si fara a spune nimic consistent, doar a fi acolo.

Priveste din afara cutiei, ajuta caci mentine calmul, alteori dauneaza caci iti dai seama de fapt de valoarea intimplarii - de multe ori nula. Cu toate pe cap si totusi esti in fata monitorului, verificind ce ti se pare tie relaxant sau interesant, vorbind, exprimindu-te si gindind. A gindi e un dar excelent, dar uneori din punctul de idle-ness, exercitat gresit. I know, trust me. Deviza mea se aplica deci si in cazul tau: pina nu e o problema de viata si de moarte, pina nu iti e atit de frica incit sa te impiedice din zbor, din datul cu capul direct in toate atit de tare incit ar putea lasa traume, pina atunci totul este cit se poate de roz si de parfait, cum zic frantuzii, tout c'est parfait. Presupun ca am scris bine, nu as vrea sa par vreo Chirita sau ceva, nu-mi sta in fire.

Am plecat la dus, sunt linistita deocamdata, maine imi incepe inca o zi de scoala de care-mi va fi dor poimaine. What can I say...decit ca poate trebuia sa ma abtin din a...

Can you spell life?

Caci eu nu prea pot fara a ma gindi ca o definitie acceptabila in ultima vreme nu-i gasesc. Ma simt pierduta, in deriva, nu ma pot concentra pe nimic, totul in jurul meu pare atit de mare... incit ma nimiceste, ma striveste si parca ar urmari sa ma sufoce. Nu mai suport sa stau in fata calculatorului, imi ia din libertate si simt asta ca pe o lesa cumva. Dar uneori I must.
Unde sunt vremurile mele de glorie? Unde-au disparut asa? Parca erau acum putin timp... acum monotonia le-a luat locul, iar aventura a disparut cu totul. Cred ca mi-am gasit dependenta: nevoia de aventura. Am rabdare pina cind aceasta va veni din nou, sau voi avea eu dispozitia necesara pentru a o crea, pentru a-mi pompa din nou elixirul Vietii in vene.
Fiecare zi se scurge scirbos catre un nou apus. Este Apusul mult asteptat, iar eu sunt fanul cel mai infocat. Datorita inertiei vietii de pe parcursul primaverii, tind sa cred ca renasterea e asteptare, stagnare, accelerare, in aceasta ordine, caci eu simt sa stagnez, iar asta ma dizolva parti launtrice, dupa ce am acceptat asteptarea. Accelerarea imi lasa gura apa si stiu ca foamea-mi va fi stavilita odata si-odata, deci am rabdare. Eu sper, caci speranta n-are forma si nici culoare, deci e universala prin definitie. E usor de intretinut cu o cantitate minima de optimism.

Am ajuns in perioada in care ignoranta presupune efort si nu-mi dau seama de ce anume. Era atit de frumos cind puteam topai de colo-colo fara pic de energie consumata in van, puteam a-mi mentine starea de zbor intr-atit incit sa ajung din nou in pat seara, multumita de faptul ca nu eram nevoita sa dau explicatii. Acum am ajuns sa trebuiasca a-mi da explicatii pina si mie insumi...

Am ajuns rau, de unde eram, but better days are coming and life is still great... I just have to believe that.

Despre tigara

Sunt fumatoare inraita. Si toata lumea nefumatoare m-ar caracteriza drept 'dependenta'. Ei da, de ce nu, cind fac rotocoale din tigara sau expir fumul cu atit patos incit ai putea jura ca-mi pare rau ca nu-l pot retine in mine. Am obiceiul de a privi valurile cenusii ridicindu-se din tigara si a inconjura camera, invaluind totul intr-o aura de speranta. De acolo mi-am tras eu bunavointa si buna-dispozitia. Mi-a fost singura prietena pe timp de razboi, mi-a inteles nevoie pe cind eram fara emotii, fara trairi si fara viata. Acum am inviat. Dar din pacate resuscitarea e dureroasa, iar impactul cu propriile-mi sentimente - distrugator. Am inceput sa simt iarasi acea respingere pentru Ea, si asta-mi consuma din energie. Cine este Ea? Ea este pur si simplu o figura din viata mea care ma va insoti toata viata, dar care mi-a facut destul rau, poate nu din vina ei, poate din vina mea, caci sunt cam perceptiva, cam prea sensibila la ce se intimpla in jurul meu. Zidul lipsit de trairi ce-l construisem in jurul sufletului meu s-a naruit cind ai venit Tu, fiindca asa esti tu talentat. Acum merge un "in pana mea". Ah, ce bine a cazut ...
In lumea mea, cind totul merge bine, fumez. Cind ma simt bine, fumez, fiindca fumatul inseamna celebrare - a vietii, a victoriei asupra lor, a tuturor celor carora le-ar face placere sa ma vada ingenuncheata. Nu zic "ingenuncheata" in sensul pe care-l intelegeti toti, acela de a se supune si a fii nefericit, ci acela de a face ce zic ceilalti, oprimata si cu aripile taiate. E diferit. Imi trebuie putere ca sa savurez gustu-i dulce-amarui si valu-i misterios pe care-l lasa in urma. Iar acum nu mai am putere ... nu-mi mai trebuie nimic. Am planuri si ma voi tine de ele fiindca zilele trec nemiloase, dar atit, de altceva ce mi-ar putea consuma energia ma voi desprinde si ma voi vindeca de anumite 'evenimente' neplacute repetindu-mi mereu "asta a fost acum 10 minute, face parte din trecut". So yes, I'm kinda' letting go.

Ah, da, teoria mea de viata ... ce face rau face parte din trecut la scurt timp dupa ce se manifesta. Sunt mindra de asa o conceptie si de faptul ca o pot aplica. Binele meu deasupra tuturor.

So I'll take another step into the wild, another leap through time, then return and walk away. Just because I can.

The Cigarette ... my one and only love ... and one and only companion as I walk this world alone.

Nu exista de fapt

Sa va spun despre durere. Ea este atit de frumoasa incit imi face blogul sa infloreasca de posturi si inima sa-mi jubileze de viata si sa strige "Doamneee, nu era mai bine daca nu-mi pasa?" si sa-si caute echilibrul mult visat - sa faca diferenta intre ceea ce ar trebui sa-i pese si ceea ce nu. Intre timp, Viata e frumoasa. Si uite ca when we want to dissolve and just transform into liquid, coloured paste that sinks into the ground, filled with the colours of what we had once been, we just turn to our friends for indulgence. Such pitty... si totusi provocarea e sa vorbesti inca frumos cu toata lumea, nestiind ca acest lucru de fapt te va duce la pierzanie, fiindca e, in fond, inuman, e inuman sa presupui ca ceilalti pot intelege exact chinul. E inuman sa le ceri sa te suporte doar pentru ca tu ai Ceva. Nimeni n-ar trebui sa fie nevoit sa te suporte.Doar sa inteleaga ca simpla prezenta ajuta.

®Je Suis .: ma doare capul
someone: cu cine te-ai certat
®Je Suis .: sunt dezorientata, Nordul e undeva la stinga nu?
someone: e sub picioare
someone: balanseaza
someone: ...
®Je Suis .: o da, so the world really is upside down, eh?
®Je Suis .: i knew it
someone: you did ?
someone: "i did, i DID"
®Je Suis .: ok, presumed it, but stilllll

Long live humour...
Da, e inuman sa-i impovarezi pe altii de belele tale, existente sau nu. Tocmai ce a terminat Ea de transferat energia ei negativa mie. O duc, dar totusi ma doare capul. Doamne ajuta ca sunt tinara inca.
And when the skies suddenly don't matter anymore, and when the feeling of a head too heavy for a single person to bare sorrounds me... well in that particular moment I need to take a breath of air and just think. It's good, thinking. Takes my mind off it all. Vorbesc in 100 de limbi straine concomitent, iar filosofia mea de viata iese la suprafata precum uleiul pe apa. Am o singura problema - nu stiu ce sa fac cu toata energia asta negativa, ahhh. Astept sa treaca, n-o dau mai departe, sunt un colector si pot face fata daca altii nu pot. Mai putin antrenament si pot prelua energia negativa a doua persoane! Ah, cit de grozava sunt, incep sa nu-mi mai incap in piele de atita smecherie si auto-slavire.

Uneori chiar ai impresia ca exista o problema. Cind de fapt singura problema e faptul ca nu stii, dom'le, nu stii sa dai la o parte ce te siciie. Uneori simti ca efectiv nu poti da un sut dinala de fotbalist talentos la chestia aia ce-ti ocupa mintea si-ti consuma neuronii si-ti incinge sinapsele. De aceea zic "nu exista de fapt", nu exista nicio problema, exista doar iluzia descarcata de alta persoana pe procesorul tau personal al unei probleme, ca un virus ce-ti incetineste procesele.

So how can it be that I just can't and don't want to go on from here. Or, actually, I could but don't wanna.
Unde mi-e pamintul de sub picioare? Unde imi sunt orizonturile neclare? Unde mi s-au imprastiat creierii? Nimic din acestea nu mai am in momentul de fata, si totusi ziua de miine isi va anunta triumful necrutatoare in aproximativ 7 ore. I don't wanna fly, I don't have the wings to; I don't wanna swing, 'cause it could make me dizzy; I don't wanna dance 'cause it could unbalance my feet; I don't wanna run 'cause it's not me to run before the right time. I just wanna ... I just wanna have the patience to wait...and wait...

So wait...

How to Be

"Sometimes I wonder about you... " zicea o mama exasperata de nemultumirile fiului ei, cind acesta se plingea de lipsa afectivitatii din partea ei. Ei bine, eu o spun din alt punct de vedere... si de aici mai bine continuam in italiana...
A volte mi sembra di averti perso da qualche parte, per nessun raggione vero, solo perché ti ostini così, a ranchiuderti nel tuo mondicino ed esilarmi dall'altra parte del muro. Ma io non ci faccio caso, perché penso che tu mi lascierai dentro quando pensi che sia il momento. Ma poi forse... dovrei fare qualcosa di speciale per essere lasciata dentro. Al tipo lasciarti dentro prima. Sì, penso che questo funzionerà, ma c'è un gran rischio anche qua. Perché posso risultare io quella ferita. Ma penso che non sarò mai così ferita da dover ricuperarmi come dopo una perdita o qualcosa, non regretto nulla, e quando ho dei momenti di regretto, me lo ripetto sempre.

Po c'è un'altra frase che ripetto sempre quando le cose non sono chiarissime ma i rischi sono chiari come la luce del dì: "Coraggio e che Dio sia con me". Oh, sì! Questo sì che è un'incorraggiamento, e se non me lo da nessuno, bhè, la soluzione c'è sempre.

Ed alla fine sono io a prendere le decisioni, io sola, io stessa, soltanto io, e penso che non dovrei mai dimenticare il detto di mia nonnina "non fare cose per poi rimpiangerle". E non faccio.

Penso che penso troppo a volte, e troppo veloce. Ma è così eccitante...