A thousand miles away from... home

A volte mi arrabbio, ma proprio tanto di non poter più pensare ad altro che colpire... fortemente. E' strano.. sto a pensare quando sono diventata così, quando si è prodotto la separazione tra di me e la mia anima. Mai mi sono sentita così sola e mai sono stata capace di ignorare questo fatto, poi chiedermi come mai non ho voglia di niente e trovare delle spiegazioni più stupide che ci siano. Mah...


Mo sono andata via da casa per una piccola vacanza insieme a delle persone che mi stanno al cuore proprio assai. Poi ho litigato con La Donna della mia vita. E' stato quello il momento in cui ho realizzato che quando sono via da casa risento la mia anima, tocco gli angoli più profondi del cuore e riesco a mettere dei pezzi insieme... di nuovo. Tanto si spezzeranno di nuovo quando riparto, però almeno mi ricordo che esisto ancora, laggiù, tra la spazzatura che ho adunato tutto questo periodo ed i coltelli che mi sono infilata nel cuore per non sentire più il dolore, un dolore muto, cieco, e che non mi può dire da dove viene e dove se ne vuole andare.


C'ho vent'anni, però mi sento da 40. Sono giovane, ero una volta piena di vita, adesso invece sono come un gabbiano nei confronti della vita, sempre sopra l'acqua, mai con il cuore in mezzo alle cose. E' brutto non sentire, non capire, non avere niente da dire. Cadere e rialzarsi, sempre senza senso, ma solamente perché pensi che essere ottimista è migliore. Non importa, non può durare infinitamente, qualsiasi cosa c'ha una fine.


Sometimes I can't believe it, I'm moving past the feeling... again. I long for loneliness.

The natural order of things in Love

At first, love was supposed to look like this....

But then, it slowly started to become like this....

...and when you've had enough of that, you just went like this!

Thank you for your participation! :)

Something special

I'd like to rise up from my condition, I'd like to evolve, the time will come. But how to get others to listen to the same music that I hear? Hmm...

In the journey to discover myself and the beauty that is on this world and above it I have found a little bit of everything. Cultivate the soul, emancipate the being, elevate the mind.

I shut my eyes in order to see

I think this is the time one would call 'confession time'. I think, or better said, I am almost certain that for the last year I have been lying to myself. I tried to reach goals that were out of my reach, I tried to achieve a great deal in a short period of time, and most importantly, I have tried to bury feelings of discontent, dissatisfaction, fury, frustration and illness of the soul.
It's about time that I admit my defeat. Overworked, tired of all the running around without aim, nothing to do but the things I want merely don't need, I managed to cause a permanent source of unneeded stress, and now I expect to find quickly, as if it only takes a good idea and/or a moment of revelation, a solution. Not a very realistic idea, I would have expected more from myself.


I admit that I am lost, although not completely; I admit not knowing what I am doing here, what I'm trying to achieve or if it was indeed my decision to set on this course, prematurely I would say. I have no f-ing idea where I'm heading at, what have I to gain from this journey? Questions arise and as much as I would have liked to say that I have a goal by doing all this, the truth is I really do feel overwhelmed by my own actions, and swimming against the tide was not my best idea, but I've already resigned myself  and decided it is best to undo all the wrongs and try at least to bring or leave (whichever might be the case) something good into the lives of the people that I've dragged with me into this. 


Lost my sparkle, have I? Don't feel special anymore, don't feel any different from the people that content themselves with doing small things for themselves, and that is one of the worse case scenarios that could ever happen to me. The drama? I brought it upon myself deliberately.


Don't hold my hand because I don't feel like holding yours, don't try to support me like a fan supports his local team because it doesn't make me feel warmer, don't stay in my way trying to convince me that it's better to stay with you than move along wither, just stay out of my way, I'll tell you when it's safe to come out for me because I am literally shutting myself out from the cold storm outside. Whatever happens, I just want you to know that it'll be fine and we'll be happy once more.


Two set of lyric selections describe my inner state at this time...
"and now I'm leaving, I'm pulling the door behind me, I await the moment of blissful re-encounter"
"in a bullet proof vest with the windows all closed I'll be doing my best and I'll see you soon".


Also, being dependent on someone is one of my greatest weaknesses. There you have it. Good night, while there's still some of it left.


(see link from title)

Presupun ca se vede ora la care am creat postul, nu mai trebuie sa specific. Sunt inca treaza, ca in multe alte sambete, probabil as fi avut altceva de facut, dar astrologia ma relaxeaza, imi elibereaza mintea si o antreneaza in acelasi timp. Am asteptat luni de zile sa am ceva de spus, ceva concret, ajunsesem in acel labirint periculos in care in fata oricarei intamplari ramaneam fara cuvinte, fara idei si fara o parere. Mi-era indiferent. Imi pare sincer rau de mine, dar ca sa vezi ce e bun mai intai trebuie sa vezi cum e rau.

Sunt multumita ca am in sfarsit ceva de spus. Vreau sa spun ca nu m-am intors si nu ma voi intoarce niciodata ca persoana, doar ca a fost greu sa renunt la o imagine veche si totusi inca frumoasa si vie aspure mie insami. Poate parea egocentric si egoist, dar petrec mult timp alergand dupa mintea mea in speranta ca in acele putine secunde cand reusesc sa o prind descopar ceva nou ce-mi da un fundament in construirea unei persoane valoroase, cu principii sanatoase si cai interioare frumoase. E intr-adevar greu sa pasesti inainte cand ai atat de multe bagaje in spate, dar un pas trebuie facut, intr-o directie trebuie si eu sa ma misc, nu mai pot sta locului nici macar o clipa. Am decis sa tai corzile, funiile si chiar acele fire subtiri pentru a ma elibera. A trebuit sa ajung in punctul acesta sa o pot face, si simt ca abia dupa un an de la asa-zisul "nou inceput" impus, pot incepe realmente sa cladesc din nou, sa o iau de la zero cum mi-am dorit, sa fiu din nou dependenta de nimic altceva decat de viata insasi, si sa arat lumii intregi, deci si mie, ca am destula forta pentru a ma ridica.

Stiam ca e nevoie sa se ajunga la fundul prapastiei pentru a se putea incepe urcusul, doar nu realizam faptul ca pana la prapastie e un drum mai lung ca data trecuta, ca de fapt e alta prapastie - teren necunoscut, ca de data aceasta nu mai am posibilitatea de a ma catapulta afara; acum chiar trebuie sa muncesc, trebuie sa ma hotarasc dupa ce alerg, la ce si unde vreau sa ajung. Nu e un plan pentru toata viata, e doar o schita a ceea ce ar putea deveni un tablou mai mult decat frumos. Sper ca am ales panza si creionul potrivit, iar cu putina (mai multa) vointa, nici ca pot cere mai mult caci pot fauri.

Ador din nou ochii obositi din cauza monitorului, durerea de spate dinante de a ma baga in pat dupa N ore de stat la calculator, imi ador tigarile ce-mi tin de urat, convorbirile la telefon cu mama au devenit placute, iar lumea pe langa care trec zilnic nu ma mai oboseste. Aveam nevoie de asta, de o gura de aer, dar nu ma multumesc doar sa deschid geamul sa aerisesc, planuiesc sa petrec mai mult timp pe afara.

Ne vedem sub soare, la umbra mi-a fost cam rece.

Late night workers

I was thinking about... about an idea. They say that the world's most powerful explosive is the human idea, you know. Wandering through some pictures, I caught myself staring at my own figure, face and everything; didn't see much, just... the hollowness and its consequences: earth-colored skin tone, small eyes, big eyes, same shade, they used to glow once, now they have LEDs to make them sparkle a bit, what a help... anyway, a body I'm not happy with, I really do look old except my face. 


In some parallel universe I must be what I want to be. In this one I'm just what I've built: no more vivid dreams, achievable through labor as I see it, no more miracles or whooping situations to get out from, it all seems to go one way, a kind of sinking sands, a dead end, but in the end if I'm willing to exit this shit hole I might as well take my chances. It's 3:18 in the morning, I still have to do 3 papers for that exam coming up today at 10:00 AM, I'm so not in the mood... and I so cannot see the point in doing them. Endlessly unsatisfied, endlessly searching with my mind, and when will I find the time to search when I'm thorn up between having money and doing some research in the fields I hunger for? I guess the balance inclines in the "profit making" direction. How... pitiful.


We are is what we build and what we build will last us in time. What we are willing to sacrifice in this honor is not something to be considered lost, but something transformed into better ideas, better methods, better thinking. It will not last us forever and when the time comes to build again we must change perspectives, and that, my friends, is the hard part because it requires us a lot of thinking and a subtle yet brutal and unpreceded change. Yes, the keyword to all of this is change, and whether we like it or not, even if the efforts are considerable and the results may be more than satisfactory, the time to take it all over again gains upon us once more and once more...
And do you know what happens when we refuse to follow this natural yet planned course? We lose ourselves to the world of working for a better or stable future with high chances of never getting there. at all.


That.. would be all.

Dificil de resistir

"Per trovarsi bisogna perdersi" si dice.

Beh, guardate come mi perdo, un pezzetino ogni volta che finisce un giorno. Per questo sto lottando, per perdermi, cosí magari so che raggiungo il fondo dell'abisso. Da lí c'e' un'unica direzione, su. Scegliere le direzioni a cui dedicarsi non e' sempre la cosa piú facile e non e' mai sicuro che sia la cosa giusta ogni volta.
Sono stata in tanti posti che manco mi ricordo tutto, ho visto tante cose che non so se e' rimasto spazio per le cose nuove da venire. Ho vissuto abbastanze cose per dire che a volte mi sento ferma nel tempo, che i giorno passano siccome avessero la stessa forma e contenuto, la diversitá mi e' ormai sconosciuta da un periodo perche' e' diventata monotonia.
Ho preso la vita cosí com'e', ho affrontato le mie paure che ormai mi confondevano lo sguardo verso l'alto, verso il futuro prossimo. Insomma... l'importante e' che alla fine sono partita dalla sicurezza per vedere le sabbie mobili e immergere in esse, essere inghiottita...

Tre concezioni voglio: vivere, trasformare, andare avanti libero. E' dificile resistere alla tentazione di aggiungere al catalogo delle esperienze queste concezioni, vedere cosa c'e' dopo l'infanzia guardata come un mondo dell'aldilá, un'altro universo, quindi ho fatto la mia scelta in concordanza con le altre scelte del 2010 - mi sono lasciata trascinare dalla tentazione, bella e morbida tentazione, con i suoi tentacoli che ti prendono lo sguardo e ti fanno respirare a tratti, senti il battito del cuore accelerando, ma mica puoi fare qualcosa a fermarlo. E sogni. E poi ti svegli. Ma per lo meno il lavoro e' fatto.

Randomly ordered chaos - part III

Have you ever dreamed of dying for just a night or two? To see what it's like to be free of all the burdens of the past and present, to watch people closer, study them without any awkward reaction from them...

Sometimes I'd give a few days of my life, a week, a month, to walk the face of the Earth as a ghost. I'd watch you while you sleep or while you have a conversation with somebody, or while you sigh in disbelief that life has something more to offer, or maybe when you're crying your heart out in your fists because you just can't understand what you have done. How about I listen to you while you talk to yourself, analyzing your connections with other people, speaking your mind about your dearest ones. Hm? How would that be? Interesting to me... to gain certainties where there lie only doubt and suspicion. I'd know rather than to continue assuming and I'd probably know better what to do with you all. 'Cause there are many of you who lie to me, and I lie to you too, I admit it, but only as a response to your own attitude.

I sometimes wonder... I often behave as the mirror of others' attitude towards me, by the principle "if you lie to me, I'll lie to you" or "if you'll make me happy, I'll make you happy back" and vice versa of course. I really am your own behavior's mirror so many times, if only you could see that. And the moment I decide being otherwise is the moment in which I understand you and can show you something you can learn. And that's where conflicts begin... but oh well, sooner or later you will learn, with or without me*.

I've watched you sleep at least one time in my life and I spent those moments with good use, because when a person sleeps you can see into their soul and slip a little magic into the person's heart, unseen sparkles that bloom over time. When you watch someone sleeping, you can swear hearing his/her thoughts.

There aren't many things I regret, and not even those can be considered real regrets, but I do ponder from time to time what would it have been like to... something. The only thing I truly feel sorry about is the lack of the capacity to travel with your soul. By night.

What would it be like being close to you somewhat physically in the darkness that reveals secrets, and far away by light that allows destines to be built?

Turnat din inimi frinte

It's like when someone smokes in the room while you're sleeping, you aren't aware of the smoke choking your lungs, your heart, intoxicating you. Until the choking sensation becomes too strong and you wake up. I wonder when am I going to wake up... 


When a dandelion is being blown away by the wind it has no idea where a part of it may arrive. That's how I feel when people do me wrong; scattered, blown away into the clear blue sky, not being able to pull myself together. That's how it is now. 


I am still alive, thus I take my place in society, and escape from it the moment I get home and throw away the day behind me. It's funny tho how the wheel of fortune spins. Last year I could feel only the happy things, live them intensely. Now I can feel only the sad and bad things, I live them... uncontrolled.


I'm alone, I can't lie. I guess I need this to remake the scattered parts of me and accept that some things are part of my life and time waited for no one when those things arose and finally occurred. Lying dormant isn't a solution, but as a saying states "let it pass with the night", when I wake up it'll all be gone with the night.


I'd ask you to hold my hand, but you're not there. I'd ask you to comfort me, but you can't. I'd ask you to love me, but I know you're pretty close to that feeling so I run out of things to ask you to do for me. Funny how things have a way of their own to work out.


Frozen and intoxicated, not the best sensation. Remember the variety of feelings I used to have for everything and everyone? They all turned into a big massive feeling, a unique, singular piece of emotional state, the state of heaviness. Wherever I go, as long as I'll be still walking a certain path, it'll be hard to carry my big heavy concrete boulder, that pile of feelings merged together into a state of heaviness...

Cio' che ho perso.

Una volta potevo fare di tutto, potevo camminare la distanza da casa a Napoli ed indietro se era questo che desideravo, potevo non lasciarmi trascinata nella bugia che significa ascoltare la societa', potevo amare o non amare secondo il mio desiderio perche' ero libera di fare cio'. Era un equilibrio perfetto, oppure magari... vicino alla perfezione. Ma l'ho perso, ho perso tutto in quei otto mesi di silenzio; c'ho provato di rimanere agganciata a me stessa, per lo meno questo sono riuscita farlo, pero' le cose non sono state mai le stesse. La pressione mi invade il cuore che accelera a 100 battiti per minuto, mi fa sentire debole ed anche giudicata. Io non dovrei sentire adesso questo tipo di cose semplicemente perche' ho avuto l'opportunita' di essere libera. Ma mi hai squillibrata. Mi sono squillibrata...
Dove sono i giorni in cui apprezzavo ogni gramo di gioia, ogni stato d'anima ed ogni centimetro di spazio che avevo? Oggi ne ho di piu' a volte, ma sono bloccata entro i quattro muri che mi tenevano prisoniera prima, solo che adesso sono piu' forti ed abbastanza flessibili da non potergli rompere ed evadere. 


Dov'e' quella liberta'... dove sono? Com'e' possibile vivere ancora senza sentire il fiume di vita scorrendomi per le vene, per l'anima? Sto qui, davanti a te, e ti sto dicendo che non sono libera... e non sono piu' nemmeno ranchiusa in questo momento. Essere a meta' delle due sensazioni non e' tanto male, ti permette un po' di allegria qualche volta, ma e' una mezza misura. E l'equillibrio e' fragile... troppo fragile.

precum sunt 3u

Era o fetita odata, ce spera sa creasca sa devina precum "oamenii mari" ce ii vedea prin ochii de copil, frumosi, sociabili, placuti, smecheri, ascutiti la minte, inteligenti, destepti... perversi, parsivi, egoisti, tradatori, ignoranti, egocentrici sau umilitor de milostivi. Desigur... acelea din urma avea sa le afle mai apoi. Si sa aleaga intre cine ar putea deveni si cine vrea sa devina. 
Si uite ca s-a format, a crescut, si-a ales caracteristicile si le-a bagat in buzunarul principal al bagajului vietii. Dar mai are de completat putin echipamentul pina sa poata pleca intr-adevar la drum, insa acum se pregateste. 
Ea si-a dorit sa creasca si sa cunoasca... iar acum se intreaba daca a meritat sa se lase influentata de toti acei adulti pe care i-a luat drept model, daca nu cumva s-a intinat facind aceasta? Si-a intinat ea oare personalitatea ce putea deveni pura, curata ca o lacrima? Nu tocmai... cred ca a invatat sa si-o apere cu armele procurate pe drum, platite cu pretul intoarcerii si celuilalt obraz, sau a ripostei violente, lucru ce nu ii este caracteristic, dar pe care a invatat sa-l iubeasca pe parcurs. A platit totusi de cam multe ori cu psihicul, iar acum incearca de multe ori sa-si dea seama cit i-a mai ramas din el, si de cit mai poate face rost pina la urmatoarea confruntare. 




Am picioare lungi, parul lung castaniu-inchis cu reflexii rosiatice uneori, ochii caprui sau gri sau negrii... sau inchisi, gura medie, buze de grosime medie, nas in vint, miini micute, degete lungi si subtiri, piept satisfacator, posterior la fel, abdomen acceptabil. Am note bune, deci ma duce capul destula distanta, de muncit muncesc, nu sunt impresara, nici manager, dar ma rog, intelegeti voi, gelozia nu e tocmai stilul meu, nu ma cert - comunic, nu am stoluri sau pitici care sa iti frece creierii, iar daca am asa ceva tin pentru mine, in schimb sunt incapatinata, delasatoare, instabila uneori, imprevizibila etc. Ati observat si voi ce am enumerat mai sus, nu? Asa... exactly my point...si mai departe?


O zi buna tuturor, mi avete deluso malamente di nuovo; vergogna vostra la prima volta, vergogna mia la seconda volta... e anche la terza...

Despre scris

Cineva mi-a spus de curind ca, citez, "ceea ce scriu nu reflecta trairile mele" si ca "scriu in stil Matrix, codat" si "creez o lume a mea, e plin internetul de asa ceva". Desigur, prima parte nu ar avea de unde sti daca e adevarata sau nu, dar oricum... it got me thinking. Ce regula anume respect cind scriu? Ce inseamna scrisul pentru mine? Ce fac... atunci cind scriu...in afara de a insirui cuvinte?
Si-am gasit citeva variante de raspuns: eu nu creez o lume a mea atunci cind scriu, doar colorez in culori diferite lumea existenta; nu scriu codat, scriu pentru persoanele fata de care am un sentiment, caci altfel n-as mai scrie. Daca nu simt mare lucru pentru o persoana, cum as putea descrie ce reprezinta aceasta pentru mine? Cum as putea transmite sentimentul ce il am cind sunt cu persoana respectiva, si sentimentul ce il am fara aceasta in cuvinte daca nu as folosi creioanele specifice mie pentru a-i desena o schita direct pe creier? Asa, pentru a-i permite sa vada prin ochii mei totul la sine... si bune si rele.
Eu scriu ca o nebuna? Probabil. Dar nebunia mea e frumoasa si eu ma bucur de ea, si vreau ca si ceilalti sa se bucure de ea. Sunt revoltata si vreau sa ma apar, asa ca am sa iau ca pe o alta parere cuvintele de mai sus ce mi-au fost adresate in legatura cu modul meu de a scrie. Daca am ajuns sa scriu un post despre asta, inseamna ca acele cuvinte au avut greutate in fata mea si am ascultat ce a spus respectiva persoana... Ceea ce e kind of a big deal. Nu uita asta.

Knock Knock...

Who's there? Merry! Merry who? Merry Christmas! Hahaha, such a cute little line... got it from a movie. 

Haideti sa va povestesc despre ea. Se numeste Merry. Si am intilnit-o la facultate, mi-a placut in mod deosebit dintr-a... 3-a privire/intilnire mi se pare, dar nu-i lucru rau, caci e mai bine sa nu-ti faci prime impresii, te scuteste de una-alta, stiti voi. Avea mai mereu parul prins in coc/coada si-mi amintesc in mod deosebit sacoul ei alb cu dungulite albastre verticale, cum se observa mereu de departe cind o asteptam sa intram la curs. Imi placea mult acel albastru in soarele tomnatic bucurestean. Acum e mult prea frig sa il mai poarte. In plus... acum poarta breton.

Pe-atunci mi se parea putin ciudatica, poate chiar putin timida, o persoana foarte buna si blanda. Desigur, unele pareri s-au mai schimbat de atunci, de exemplu partea cu ciudatica si cu timiditatea, impresii total invalide. 

Doar pantofii de la Bata indica in mod evident o tendinta catre a iesi in evidenta, nicidecum timiditate, iar esarfele de la Who-Knows-What-Known-Brand-In-Europe iti inspira un aer boem, oarecum tomnatic, dar cald.

Ei ii plac hainele de calitate, ii plac hainele in genere, iar o zi de shopping este terapie curata. Imi place lucrul acesta la ea, inseamna ca e o artista si ca in general stie ce vrea, instinctiv. Imi place uneori sa o privesc cum se aranjeaza de parca ar fi ea insasi propria-i opera de arta, iar alteori ma... exaspereaza, cind suntem in intirziere de obicei, sau cind depaseste o ora jumatate. Dar gata cu partea aceasta... Merry are si un sufletel, unul bun, dar gol uneori. Si-si aminteste asta cind se uita in urma, incerc sa n-o las sa priveasca in urma, dar are oglinzi retrovizoare, smechera. Eh, e puternica ea, nu se lasa dusa de val... atit de rau. 

Mai are si ochii mari si albastri, adinci ca marea, uneori reci ca gheata de la frigider vara. Nu ride, e o comparatie foarte buna, inseamna ca sunt racoritori de te trec fiorii. Mai ales cind are Merry chef de a nu avea chef de tine... e ce nu-ti doresti pe ziua respectiva, iar daca o apuca dupa-masa, s-ar putea sa te deprime pina seara. De aceea imi plac mie paradoxurile... ai ce e mai bun din doua parti: odata focul, apoi gheata, dar nu poti spune ca te plictisesti, si nici ca te-ai saturat prea tare. (tehnic poti, dar ma opresc aici ca va citi postul dimineata si parc-o vad...)

Lasind gluma la o parte in jur de 30 de secunde, deoarece nu cred ca as rezista mai mult, ea e cea mai apropiata chestie de o papusa din cite cunosc, mai ales cind e imbracata in rochita, iar cind ma ia in brate sunt cea mai mica si mai protejata! Iar cind o iau eu in brate, e cea mai dulce chestie care sta acolo linstita. Ea e buna si nebuna, dar e bine, asa sunt si eu, doar ca in alte proportii :) . Ea e ca Luna... odata e, odata nu e, si niciodata nu e la fel, dar e la fel de fermecatoare ca aceasta, iar norii ii sunt parteneri in micile comploturi... impotriva altora, sau impotriva ei insisi. Ar mai fii de scris citeva chestii, dar am facut pana... de inspiratie... asa ca ma duc doar la somn si restul ti le zic tet-a-tet.

Te-am pupat, fata! Ne vedem la examen! 

L.E.: si uite si prima melodie pe care mi-ai pus sa o ascult de la Beyonce' 

Play me a song...

Era o melodie ce o știam odată, se numea ’Maybe tomorrow is a better day’.. poate avea dreptate, acum știu doar că în acea vreme îmi plăcea să o ascult pentru valoarea ce o dădeam fiecărei zi în care seara mă așezam în pat și îi faceam evaluarea: a fost o zi bună, nu a fost.. acum am învățat să nu mai judec zilele, căci fiecare zi este la fel și diferită în același timp. Uneori simt că am prea multe siguranțe, alteori mă confortez cu gîndul că e bine așa cum e. M-am resemnat oarecum și refuz să mă adaptez pe de altă parte, căci consider că fac ceva deosebit zilnic: trăiesc. Am înțeles că nu e important cum a trecut fiecare zi în parte atîta vreme cît am un pat în care să îmi odihnesc creierii epuizați, prea obosiți de altfel să mai judece zile, ci doar destul de capabili la acea oră să mulțumească purtătorului și unei entități ce ne depășește că a mai reușit odată, a mai ajuns încă o zi la momentul mult așteptat: liniștea.

Mai era și o vorbă: nu e important ce fac în viață, important e să fac acel lucru oricare ar fi el. Este unde mă aflu eu acum, fac ce trebuie să fac, ce e necesar, dar niciodată nu trăiesc cu gîndul că ar fi deosebit de important acea acțiune a mea la nivel cotidian. Cred că fraza se referea la faptul că tot ce facem zi de zi va fi important într-o zi din viitor.

Acum mă pregătesc, dar nu sunt sigură pentru ce anume. Lupt și voi lupta acum pentru bătălia finală dintr-o zi însorită cu furtuna zîmbind de după cortine, așteptînd răbdătoare să-și spună replica finala, ca apoi victoria să poată aplauda mulțumită, sau înfrîngerea să proiecteze pe fețele tuturor propriul rîs ironic plastificat, încremenit pe vecie. Va conta. Mult. Sper să conteze și diferența pentru care bănuiesc că mă pregătesc. Măcar să știu că am încercat, iar dacă totul a fost în van, atunci așa să fie, dar eu să nu apuc să văd vidul de final.

Încă o melodie... do you think I’m special, do you think I’m nice, am I bright enough to shine in your spaces?...deci, sunt? E ironică fraza, evident, dar e o întrebare pe care aș pune-o unor persoane ce le-am întîlnit pe parcusul întregii vieți. Mai tîrziu în melodie spune ’I know I could never face someone that could sound like you’, ar fi un semn de alarmă pentru o persoană inteligentă. E o atenționare subtilă, poate cu iz jignitor, poate și cu iz ironic, dar cu continuarea lăsată să se înțeleagă de la sine. Pot să vă trezesc? Pot? Vă pot spune unde ați greșit fără a mă înțelege greșit? Nu prea pot.