Pocahontas

Ma bucur ca am luat Disney Movie Pack, sunt unele chestii pe care nu le-am vazut inca. Cred ca desenele animate sunt facute de oameni mari pentru oameni mari. Replici care suna a clicheé, lectii pe care ar fi trebuit sa le invatam de multa vreme reamintite intr-un mod simplu, usor de inteles pentru toata lumea.
Cel mai mult m-au impresionat ultima replica din film "no matter what, I'll always be with you". Da, suna lame, dar in ochii mei a adus in prim plan celebra replica "so this ain't no bullshit after all". Astia chiar vorbeau serios, si noi ziceam ca parintii nostrii sunt old-fashioned. We didn't really understood actually, I know I didn't. But now it's all so clear, anxiety is almost worn out, distances are shrinked and metaphores come in a whole new form, shape, color. No one gets it... no one sits and listens... it's quite so sad. A doua chestie impresionanta a fost melodia Colors of the wind (click) care mi-a dat tema de gindire, mi-a amintit cit de neroditoare e de fapt viata noastra intre 4 pereti, intre 3 strazi si 4 felinare, intre doua cafele si magia pierduta a unui sarut pe care majoritatea il dau ca si consecinta a dorintei avide de a simti ceva, orice, greseala care e: se cauta placerea fizica mai presus de orice. Am uitat de unde am pornit, cea mai mare greseala a noastra, a tuturor, am uitat ce ne tine in viata, ea, Mama. Si am mai uitat un lucru: ca nu avem suflet degeaba, nu suntem dotati cu o varietate mare de sentimente doar de dragul de a fii superiori animalelor (asa cum le numim noi).

Nu exista spatiu si timp pentru asa ceva, nu e posibil sa-l definesti, e un Lucru ce te invaluie pur si simplu, te face simti, asa ca simte, let go, don't be so afraid anymore... caci de fapt frica se naste din nestiinta. Simte-te liber sa stii.



So this is it... hope someone get's my message... this really is from the heart.

E pur sempre, non ho paura del buio

Lo sai che c'ho pensato? Ho pensato come mi hai trascinato l'ultima volta verso l'infinito e come mi hai dato delle certezze che non erano mie, ma erano pur sempre le certezze che volevo avere. Non sto parlando dal cuore adesso, sto parlando dalla mente, dal mio pensiero troppo rapido per essere preso e troppo lento a volte per poter realizzare quanto sono fortunata.
A volte ho la sensazione che se ci penso sopra troppo, poi magari svanisce dalla mia vita, questo sentimento di voler fare di tutto, di poter farlo, di essere completa e di avere la libertà di non .
La distanza è troppo grande, troppo dolorosa, e poi mia mente è oramai fatta così: quando c'é il rischio che una cosa diventa dolorosa al minimo, la blocca. La blocca come il muro di un antico castello blocca l'invasione di un'armata che vuole entrare per forza nel castello, ma basando il suo modo di agire su una tattica precisamente pensata. Sì... precisamente pensata... niente di spontaneo, niente di naturale... così la percepisce mia mente, che è poi tanto complessa che se volessi mettere tutto ciò che sa fare in un libro, quel libro peserebbe troppo e muoverebbe la terra.
Ma la mia anima? La mia anima è così leggera che se le muoveresti la mano davanti leggermente, sparrirebbe nel nulla, inghiotita dalla sua propria purezza, vollerebbe via senza pensarci due volte o più di un secondo. La mia anima...

Numb

Am plecat din Italia intr-o dimineata insorita, Universul ma vroia acasa. Am plecat din Italia intr-o zi insorita, toata fiinta imi striga "e momentul, du-te". Am plecat din Italia intr-o zi insorita ce prevestea frumosul inceput al unei povesti de dragoste. Eu cu mine. M-am indragostit de mine si de ce am descoperit ce pot face, pot schimba lumea daca vreau, pot alerga tot zidul chinezesc in maxim 1 ora. Ce romantic scriu, ce jalnic, nu ma consider romantica, doar talentata in ale cuvintului. Da, suna arogant, asa si trebuie sa sune pentru a avea rezonanta si credibilitate.
Am deviat... unde ramasesem? A, da. La partea cu secretul puterii mele interioare. Numbness-ul a avut o contributie importanta, m-a tinut stabila multa vreme, mai mult decat as fi vrut. Am zis ca am curaj sa infrunt orice si uite-ma in fata unei dileme: to breathe or not to breathe? Daca aerul meu ar fi fost aici, as fi respirat usurata, as fi actionat liber, n-as fi apreciat probabil destul. Dar asa sunt eu, gasesc mereu ce e mai greu de atins. Si cand gasesc ceea ce caut parca mi se face frica, frica de mine, de cat de jalnica pot fi cand infloresc. Ah, nu, eu infloresc mereu, dar este o parte ce s-a inchis in boboc la un moment dat, boboc frumos cu secretul bine pus deoparte, bine prafuit incat sa nu isi dea nimeni seama ca e de fapt acolo, sub nasul lor. Nu fac intentionat, asa sunt eu doar. Simplu, este?
Te rog ceva doar: daca esti dispus sa risti sa ma faci sa rad, sa traiesc, sa simt ceva, orice, atunci macar anunta-ma si pe mine sa stiu ce ma asteapta dupa ce realizezi ca de fapt e prea mult pentru tine si ca de fapt acum iti masori adevaratele puteri.
Cred ca de aceea sunt aici, ca ei sa vada cat de adanc pot merge cu sufletul. Cine ajunge pina la fund (care nu sunt convinsa ca exista) este norocosul castigator al unei imparatii imense... imense...

Don't take me as a joke, don't make me feel I can actually live, don't remind me that I really have the right to. Don't make me pitty myself, it's kinda' cruel you know.

Aho Aho copii si frati, la multi ani lui 2010 sa-i urati!!

PLUGUŞORUL 2010!!

Aho, aho, copii de daci,
Fără oi, găini şi vaci,
Ascultaţi-mi urătura
Până mi-or închide gura,
Că s-au mai văzut ocazii
Când luaţi de roşii razii
Unii n-au mai zis nimica,
Doar şi-au înghiţit mărgica.

La ureche toacă lată,
Trageţi plugul înc-o dată!

Mânaţi măi!

Aţi lăsat pământul baltă
Şi-aţi plecat toţi laolaltă
După visul de cărbune
Şi-acum importaţi şi prune.
Importaţi şi caş şi mere
Să faceţi la turci avere,
Iar pe câmpul prins de mană
Sunt doar spini şi buruiană.

La ureche toacă lată,
Trageţi plugul înc-o dată!

Mânaţi măi!

Aho, aho, pui de romani,
Ştiu că-n ţară n-aveţi bani,
Dar de douăzeci de ani
V-au condus numai hultani
Care v-au împins amarul
De-aţi plecat rupând hotarul
Şi trăiţi c-un dor de casă
Într-o lume ofticoasă.

La ureche toacă lată,
Trageţi plugul înc-o dată!

Mânaţi măi!

Aho, aho, urmaşi de geţi,
Cât sunteţi şi mai puteţi,
Puneţi mâna pe lopeţi
Şi în ţară apăreţi
Că-i un rai cu frumuseţi
Unde vin mereu drumeţi.
Puneţi mână lângă mână
Şi clădiţi ţara română
Ca să fie-n Europa
Mai presus de ce-i la Popa,
Iar atunci conducatorii
Vor uita jugul grandorii
Şi largi vise iluzorii,
Şi-or lucra cu voi odată
Pentr-o ţară luminată
Şi-un popor nemuritor
Prosperând în viitor.

La anul şi la mulţi ani!

Si desigur si o melodie ce imi place mult si cred ca se potriveste cel putin in mare masura cu nazuintele romanului in general -> CLICK

shhht...

Nu mai simt nimic, am terminat-o cu realitatea de ceva vreme. Inima a incetat sa-mi bata, sufletul a incetat sa mi se zbuciume in cusca sa destul de incapatoare incat sa-i indure miscarile rasucite, dar cu un neajuns foarte mare: prea mica pentru a-mi gazdui foamea de independenta si libertate. Ce inseamna libertatea? Ce e independenta? Pentru mine, inseamna un singur lucru: sa pot gandi singura, sa pot gresi si singura, sa pot sa ma ridic si, cel mai important, sa cad si sa fiu singura. Sa am libertate de miscare, de vorbire, de actiune. Pe scurt, sa am programul meu si un acoperis deasupra capului.
Si tu, care-mi urmaresti gandurile mai mereu, tu - cel care ma obsedezi cu prezenta ta in fiecare zi, prezenta mentala, caci cea fizica e departe de a fi realizabila. Tu... ar trebui sa dispari, sa-ti iei vacanta din mintea mea, sa o lasi goala si pustiita, mai bine asa decit ...