Cat ai crescut. Doamne! Cat am pierdut… ce am pierdut… acesti 2 ani in care te-ai maturizat pastrandu-ma in inima ca pe un strain, ca pe o persoane care nu trebuie neaparat bagata in seama, doar cand ne gandim cat rau imaginar ne-a facut. Si pana la urma… ce ti-am facut eu vreodata? Am decis eu in locul altora? Am tinut eu inchis pe cineva in vreo carcera si acum nu-mi mai amintesc? Ufa… nu e drept. Oricum, sper ca peste vreo 2 ani sa-ti dorest sa ma vezi asa cum mi-am dorit eu in ultimii 2 sa te vad, fara rost insa, fiindca daca te vedeam, mai rau faceam. Cine stie daca ma scuipai in fata, ma priveai cu dispret sau nici macar nu ma bagai in seama. Suportam oricare dintre variante, doar ca nu mi-ar fi venit sa cred, sau n-as fi vrut sa accept.
Ca mai aveam cate ceva in ochi cand vedeam cate o poza cu tine, asta e altceva, ceva ce tine de trecut, dar ca acum am ceva pe suflet cand vad cate o poza cu tine, cand stiu ca am vorbit cu tine, dar in van, fiindca si acel dialog l-am avut cu rugaminti. Mie imi trebuie sinceritate, nu rugaminti.
Dumnezeu stie ce a fost mai bine de facut, ma bazez ca tot El ii va da prilejul micutei mele sa se intoarca la mine… sincer…
In fine, concluzand o altra minunata polemica despre sentimente fara rost, sunt pregatita sa deca seara incheiata, trecutul aruncat intr-un colt pana cand va fi momentul sa-l iau la rost si sa-i peticesc gaurile, iar gandurile… ei bine, gandurile le cititi voi!
No comments:
Post a Comment