...

Chiar as vrea sa stiu ce e in mintea mea, parca nu mai rationeaza, parca refuza sa ma accepte, parca ma implora sa-i dau o pauza, si desigur ca eu o refuz mereu, fiindca nu stiu exact cum se face ca de fiecare data cand spun ca nu mai pot, pot mai mult, gasesc noi resurse de a o lua de la un alt si un alt capat, mereu reusesc sa inchid ce nu'mi convine intr-un colt al sufletului de unde ii este imposibil sa iasa. Cred ca ma lamentez prea mult, sincer, cred ca ce simt eu nu e important, dar totusi daca nu e atit de important, atunci de ce ma simt mereu vulnerabila? Sunt ca o pasare de prada, mereu gata sa atac pe cineva in preajma caruia ma simt amenintata. Deja nu mai disting prieten de prada, floare de albina, bine de rau, disting doar lumina de la capatul tunelului care se apropie cu pasi repezi, sau cel putin astfel imi place sa cred, fiindca asta ma tine in viata. Pentru mine, sa stiu ca personalitatea la care am lucrat atit se clatina ma face sa ma simt ca un castel fara baza, ca matematica fara plus si minus. Oricum, sper ca in final imi voi reveni, si ca'mi voi da seama din ce exact mi'am revenit :P fiindca nu sunt sigura inca in ce fel de stare am cazut.
Zilnic ma vad constransa sa port un soi de masca de care nu am mai auzit pana acum, pe care nu am mai purtat-o pana acum. Acum imi dau seama ca am fost ferita de ea. Mi-e greu sa ma arat, dar incet-incet reusesc. Sper sa aiba rabdare cu mine cine simte ca ma vrea aproape :P